în hău. Ţinea în mână un flacon de sticlă. Chipul îi lucea, transfigurat, în lumina lunii. Surâdea. Am ştiut imediat că se întâmpla ceva rău, ciudat. Mi-a dat chiar prin minte că eram în transă şi ajunsesem acolo ca un somnambul. Era singura explicaţie care îmi dăduse prin minte. Preferam acea ipoteză

absurdă oricărei alta. M-am gândit să mă apropii de ea, să-i spun pe nume, să-i spun orice. Mi-am luat inima în dinţi şi am făcut un pas înainte. De cum m-am mişcat, María s-a întors cu o iuţeală şi o sprinteneală feline, de parcă mi-ar fi adulmecat prezenţa în văzduh. Ochii i-au sticlit, iar chipul ei schimonosit mi-a îngheţat sângele în vine.

— Pleacă, a murmurat cu o voce necunoscută.

— María? am articulat, deconcertat.

O clipă mai târziu, a sărit în tunel. Am alergat până la buza canalului, nădăjduind să văd trupul mort al Mariei Shelley. O rază de lună a trecut în fugă pe deasupra gurii de canal. Chipul ei a strălucit pe fund.

— Maria, am strigat. Aşteaptă!

Am coborât scările cât am putut de repede. Un miros fetid şi pătrunzător m-a asaltat după abia câţiva metri. Sfera de lumină de la suprafaţă s-a micşorat. Am căutat o cutie de chibrituri şi am aprins unul. Lumina lui mi-a dezvăluit o imagine spectrală.

Un tunel rotund se pierdea în beznă. Umezeală şi putreziciune. Chiţcăit de şobolani. Ecoul infinit al labirintului de tuneluri de sub oraş. Pe perete apărea o inscripţie acoperită de jeg:

SGAB / 1881

COLECTOR SECTOR IV / NIVEL 2 – TRONSON 66

137

- MARINA -

La celălalt capăt al tunelului, zidul se prăbuşise. Subsolul invadase o parte din colector. Se puteau observa diferite straturi, ce corespundeau vechilor niveluri ale oraşului, îngrămădite unele peste altele.

Am privit leşurile vechii Barcelone, pe care se înălţa noul oraş. Scena unde Sentís îşi găsise moartea. Am aprins alt chibrit. Mi-am reprimat greaţa ce-mi suia pe gât şi am înaintat câţiva metri în direcţia paşilor.

— María?

Glasul mi-a devenit un ecou fantomatic, al cărui efect mi-a îngheţat sângele; am hotărât să închid gura. Zeci de puncte roşii minuscule se mişcau ca nişte insecte pe un iaz.

Şobolani. Flacăra chibriturilor pe care le aprindeam neîncetat îi ţinea la o distanţă prudentă.

Şovăiam dacă să merg înainte sau nu, când am auzit o voce care venea de departe. Am privit pentru ultima oară

spre capătul străzii. Nici urmă de Florián. Am auzit iar glasul. Am oftat şi m-am adâncit în beznă.

Tunelul prin care înaintam m-a dus cu gândul la tractul intestinal al unui animal. Pe jos curgea un râu de ape fecale.

Înaintam fără altă lumină decât cea a chibriturilor. Le aprindeam unul de la celălalt, nelăsând întunericul să mă

înghită cu totul. Pe măsură ce înaintam în labirint, nasul mi se obişnuia cu mirosul de cloacă. Am simţit imediat că

temperatura era tot mai mare. Umezeala mi se lipea de piele, de haine şi de păr.

Câţiva metri mai încolo, strălucind pe un zid, am distins o cruce pictată grosolan cu roşu. Cruci similare marcau şi alţi pereţi. Mi s-a părut că un obiect licărea pe jos. Am îngenuncheat şi am descoperit o fotografie. Am recunoscut-o pe loc. Era un portret din albumul găsit de noi în seră. Pe jos mai erau şi alte fotografii. Toate aveau aceeaşi origine. Unele erau rupte. Douăzeci de paşi mai încolo, am găsit albumul, practic distrus. L-am luat şi am răsfoit paginile goale. Părea că fusese făcut bucăţele cu furie.

138

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

Eram la o răscruce, un soi de cameră de distribuţie sau convergenţă a conductelor. Am ridicat privirea şi chiar deasupra locului în care am văzut gura deschisă a altei treceri. Mi s-a părut că văd nişte gratii. Am ridicat chibritul, dar, un suflu de aer puturos venit dintr-un colector i-a stins flacăra. Am auzit cum ceva gelatinos se mişca lent, atingând zidurile. Am simţit un fior pe ceafă. Am căutat alt chibrit în întuneric şi am încercat să-l aprind orbeşte, dar flacăra nu se aprindea. De astă dată eram sigur: ceva se mişca prin tuneluri, ceva viu, dar nu un şobolan. Simţeam că mă

înăbuş. Duhoarea m-a lovit brutal în nări. În sfârşit, am aprins un chibrit. La început, flacăra m-a orbit. Apoi am văzut ceva ce-mi ieşea târâş în cale. Dinspre toate tunelurile.

Trupuri nedefinite se târau ca păianjenii prin conducte.

Chibritul mi-a căzut din degetele tremurânde. Am vrut s-o iau la sănătoasa, dar aveam muşchii blocaţi.

Brusc, o rază de lumină a spintecat umbrele, revelându-mi fugar ceva ca un braţ ce se întindea spre mine.

— Óscar!

Inspectorul Florián alerga spre mine. Într-o mână avea o lanternă. În cealaltă, un revolver. Florián a ajuns la mine, măturând toate cotloanele cu fasciculul de lumină al lanternei. Amândoi am auzit sunetul înspăimântător ale siluetei care se retrăgea, fugind de lumină. Florián ţinea pistolul ridicat.

— Ce-a fost asta?

Am vrut să răspund, dar glasul m-a trădat.

— Şi ce naiba faci aici, jos?

— María… am articulat.

— Ce-ai spus?

— În timp ce vă aşteptam, am văzut-o pe María Shelley aruncându-se în cloacă şi…

— Fiica lui Shelley? a întrebat Florián, deconcertat. Aici?

— Da.

— Şi Claret?

— Nu ştiu. Am urmărit paşii până aici…

139

- MARINA -

Florián a inspectat zidurile din jur. La un capăt al galeriei era o uşă de fier ruginită. S-a încruntat şi s-a apropiat încet de ea. M-am lipit de el.

— Astea-s tunelurile unde l-au găsit pe Sentís?

Florián a încuviinţat în tăcere, arătând spre celălalt capăt al tunelului.

— Această reţea colectoare se întinde până la vechea piaţă

din Borne. Sentís a fost găsit acolo, dar existau indicii că