M-am ridicat brusc în capul oaselor. Pe loc mi s-a făcut negru înaintea ochilor şi am simţit că aşchii de gheaţă îmi sfredeleau creierul. Marina m-a susţinut, în vreme ce durerea mi se topea molcom.
— Stai liniştit, mi-a şoptit.
— Cum am ajuns aici?
— Te-a adus cineva în zori. Cu o căruţă. N-a spus cine era.
— Claret, am murmurat, iar piesele au început să mi se lege în minte.
Claret mă scosese din tuneluri şi mă adusese din nou la vila din Sarriá. Am înţeles că-i datoram viaţa.
— M-ai făcut să mă sperii de moarte. Unde-ai fost? Am stat toată noaptea să te aştept. Să nu-mi mai faci una ca asta, m-ai auzit?
Mă durea tot trupul, chiar şi când încuviinţam cu capul.
M-am întins iar. Marina mi-a apropiat de buze un pahar cu apă proaspătă. L-am băut dintr-o suflare.
— Mai vrei, nu-i aşa?
Am închis ochii şi am auzit cum umplea din nou paharul.
— Şi Germán? am întrebat-o.
— E la el în atelier. Era îngrijorat în legătură cu tine. I-am spus că ceva ţi-a căzut greu.
— Şi te-a crezut?
— Tata crede orice-i spun, a replicat Marina, fără
maliţiozitate.
Mi-a întins paharul cu apă.
— Ce face atâtea ceasuri în atelier, dacă nu mai pictează?
Marina m-a apucat de încheietura mâinii şi mi-a măsurat pulsul.
143
- MARINA -
— Tata e un artist, a spus apoi. Artiştii trăiesc ori în viitor, ori în trecut; niciodată în prezent. Germán trăieşte din amintiri. E tot ce are.
— Te are pe tine.
— Eu sunt cea mai mare amintire a lui, a zis, privindu-mă
în ochi. Ţi-am adus ceva de mâncare. Trebuie să-ţi refaci puterile.
Am făcut un semn de refuz cu mâna. Simpla idee de mâncare îmi dădea ameţeli. Marina mi-a pus o mână pe ceafă şi m-a sprijinit în timp ce beam din nou. Apa rece, curată avea iz de binecuvântare.
— Cât e ceasul?
— E trecut bine de amiază. Ai dormit aproape opt ore.
Mi-a pus mâna pe frunte şi a ţinut-o acolo câteva clipe.
— Cel puţin nu mai ai febră.
Am deschis ochii şi am zâmbit. Palidă, Marina mă privea serios.
— Delirai. Vorbeai în somn…
— Ce spuneam?
— Prostii.
Am dus degetele la gât. Simţeam că mă doare.
— Nu te atinge, a spus Marina, dându-mi mâna la o parte.
Ai o rană zdravănă la gât. Şi tăieturi pe umeri şi spate. Cine ţi le-a făcut?
— Nu ştiu…
Marina a suspinat, neliniştită.
— Eram moartă de frică pentru tine. Nu ştiam ce să fac.
M-am dus la o cabină, să-l sun pe Florián, dar la bar mi-au spus că tu tocmai telefonaseşi şi că inspectorul plecase fără
să spună unde. Am sunat iar înainte de a se lumina, dar nu se întorsese încă…
— Florián a murit, şi, pronunţând numele bietului inspector, glasul mi s-a frânt. Ieri noapte m-am dus iar la cimitir, am început să spun.
— Eşti nebun, m-a întrerupt Marina.
144
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
Probabil că avea dreptate. Fără să mai spună nimic, mi-a oferit al treilea pahar cu apă. L-am băut până la ultimul strop. Apoi i-am explicat pe îndelete ce se întâmplase cu o noapte mai înainte. La sfârşit, Marina s-a limitat să mă
privească în tăcere. Mi s-a părut că o mai îngrijora ceva, un fapt fără nicio legătură cu toate explicaţiile mele. A stăruit să
mănânc tot ce-mi adusese, chiar dacă nu mi-era foame. Mi-a dat pâine cu ciocolată şi nu şi-a luat ochii de la mine până
nu i-am dovedit că înghiţisem aproape jumătate de tabletă şi o chiflă cât un taxi. Nelăsându-se aşteptat, zahărul mi-a biciuit sângele, şi curând am simţit că reînvii.
