— Marina?
O lungă tăcere.
— Pleacă, Óscar.
Vocea ei era un geamăt. Am lăsat să se scurgă câteva clipe, apoi am deschis. O lumânare pusă pe covor abia lumina baia cu gresie albă. Marina stătea în genunchi şi îşi sprijinea fruntea pe lavabou. Tremura şi sudoarea îi lipise cămaşa de noapte pe piele ca pe un giulgiu. Şi-a ascuns chipul, dar am văzut că-i curgea sânge din nas şi avea câteva pete stacojii pe piept. Am împietrit, incapabil să reacţionez.
— Ce-ai păţit? am murmurat.
— Închide uşa, a spus ferm. Închide-o.
Am făcut ce-mi poruncise şi m-am dus lângă ea. Avea febră mare. Părul i se lipise de faţa udă leoarcă de sudoarea îngheţată. Înspăimântat, m-am năpustit în căutarea lui Germán, dar mâna ei m-a apucat cu o putere de care nu părea capabilă.
— Nu!
— Dar…
— N-am nimic.
— Ba ai!
— Óscar, te implor pe ce ai tu mai sfânt, nu-l chema pe Germán. Nu poate face nimic. A trecut. Mi-e mai bine.
Liniştea din vocea ei m-a îngrozit. Ochii ei i-au căutat pe ai mei. Ceva din ei m-a obligat să-i dau ascultare. Mi-a mângâiat faţa.
— Nu te speria. Mi-e mai bine.
— Eşti palidă, cadaverică, am bâiguit.
Mi-a luat mâna şi şi-a dus-o la piept. I-am simţit bătăile inimii pe coaste. Mi-am tras mâna, neştiind ce să fac.
116
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
— Ba-s cum nu se poate mai vie. Vezi? Promite-mi că n-ai să-i spui nimic din toate astea lui Germán.
— De ce? am protestat. Ce-ai păţit?
A lăsat ochii în jos, nesfârşit de obosită. Am tăcut.
— Promite-mi.
— Trebuie să mergi la medic.
— Promite-mi, Óscar.
— Dacă îmi promiţi să mergi la medic.
— De acord. Îţi promit.
A umezit un prosop, cu care a început să-şi cureţe sângele de pe faţă. Mă simţeam inutil.
— Acum, că m-ai văzut aşa, n-am să-ţi mai plac.
— Nu înţeleg ce vrei să spui.
A continuat să se spele în tăcere, fără să-şi ia ochii de la mine. Trupul ei, strâns în bumbacul umed, aproape străveziu, mi-a părut fragil şi şubred. Eram uimit că nu mă
stingherea deloc faptul că o vedeam astfel. Nici pe ea nu părea s-o jeneze prezenţa mea. Când şi-a şters sudoarea şi sângele de pe trup, îi tremurau mâinile. Am găsit un halat curat atârnat pe uşă şi i l-am întins, desfăcut. S-a învelit în el şi a suspinat, epuizată.
— Ce pot face? am întrebat în şoaptă.
— Rămâi aici, cu mine.
S-a dus la o oglindă. A încercat în van să-şi pună în ordine părul încâlcit, care îi cădea pe umeri. Nu avea putere.
— Lasă-mă pe mine, am zis şi i-am luat peria.
Am pieptănat-o în tăcere, iar privirile ni s-au întâlnit în oglindă. Marina mi-a luat mâna cu putere şi şi-a lipit-o de obraz. I-am simţit lacrimile pe piele şi n-am avut curaj s-o întreb de ce plânge.
Am însoţit-o în dormitor şi am ajutat-o să se culce. Nu mai dârdâia, iar bujorii îi reveniseră în obraji.
— Mulţumesc, a şoptit.
Mi-am spus că era mai bine s-o las să se odihnească şi m-am întors în odaia mea. M-am întins iar pe pat şi am încercat 117
- MARINA -
