trupul fusese târât.

— Acolo se află vechea fabrică Velo-Granell, nu-i aşa?

Florián a încuviinţat din nou.

— Credeţi că există cineva care foloseşte aceste treceri subterane pentru a se deplasa pe sub oraş, de la fabrică

la…?

— Ia, ţine lanterna, mi-a tăiat-o Florián. Şi ăsta.

„Ăsta” era revolverul lui. I l-am ţinut, pe când el forţa uşa metalică. Arma era mai grea decât s-ar fi putut bănui. Am pus degetul pe trăgaci şi am privit-o în lumină. Florián mi-a aruncat o privire ucigaşă.

— Ai grijă, că nu-i de jucărie. Mai fă tu pe prostul, şi un glonte are să-ţi crape capul ca pe un pepene.

Uşa a cedat. Din interior a răbufnit o duhoare indescriptibilă. Am dat câţiva paşi înapoi, luptând cu greaţa.

— Ce naiba e acolo, înăuntru? a exclamat Florián.

A scos o batistă şi şi-a acoperit gura şi nasul cu ea. I-am întins arma şi am ţinut lanterna. Florián a lovit uşa cu piciorul. Am focalizat lumina spre interior. Bezna era atât de groasă, că nu distingeam aproape nimic. Florián a pus degetul pe trăgaci şi a înaintat spre prag.

— Stai aici, mi-a poruncit.

N-am ţinut seama de vorbele lui şi am înaintat spre intrarea încăperii.

— Sfinte Dumnezeule! l-am auzit exclamând pe Florián.

Nu aveam aer. Nu puteam accepta ceea ce vedeam în faţa ochilor. Duzini de trupuri inerte şi incomplete, pierdute în tenebre, atârnau de cârlige ruginite. Pe două mese mari, 140

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

instrumente ciudate zăceau claie peste grămadă: piese metalice, angrenaje şi mecanisme de lemn şi oţel. Un set de flacoane şi altul de seringi hipodermice erau expuse într-o vitrină de cristal şi pe un zid plin cu instrumente chirurgicale murdare, înnegrite.

— Ce-i asta? a murmurat Florián, încordat.

O figură din lemn, piele, metal şi os zăcea pe o masă ca o macabră jucărie neterminată. Era un copil cu ochi rotunzi de reptilă; dintre buzele negre îi ieşea o limbă despicată. Pe frunte, marcat cu fierul roşu, se putea vedea limpede simbolul fluturelui.

— E atelierul lui… Aici le face, am rostit cu glas tare.

Ochii păpuşii infernale s-au mişcat. A întors capul.

Mădularele îi sunau ca un ceas când îi întorci arcul. Privirea de şarpe a întâlnit-o pe a mea. Limba despicată a lins buzele.

Ne zâmbea.

— Să plecăm de aici, a spus Florián. Chiar acum!

Ne-am întors în galerie, închizând uşa după noi. Florián respira sacadat. Nu puteam nici vorbi. Mi-a luat lanterna din mâinile tremurânde şi a cercetat tunelul. Între timp, am zărit o picătură ce străbătea fascicolul de lumină. Şi încă una.

Picături strălucitoare de culoare stacojie. Sânge. Ne-am privit pe muteşte. Ceva picura din tavan. Florián mi-a făcut semn să mă trag înapoi câţiva paşi şi a îndreptat fasciculul de lumină în sus. I-am văzut chipul tot mai palid, în timp ce mâna fermă începea să-i tremure.

— Fugi, a fost singurul lucru pe care mi l-a spus. Pleacă

de-aici!

Mi-a aruncat o ultimă privire, apoi a ridicat revolverul. I-am citit în ochi întâi groaza, apoi strania certitudine a morţii.

A desfăcut buzele pentru a mai spune ceva, dar din gură nu i-a mai ieşit niciun sunet. O figură întunecată s-a năpustit asupra lui şi l-a lovit înainte de a putea clinti vreun muşchi.

S-a auzit cum pleca un glonte, iar detunătura asurzitoare a ricoşat în perete. Lanterna a nimerit într-un curent de apă.

Trupul lui Florián s-a izbit de zid cu atâta forţă, încât a 141

- MARINA -

deschis o breşă în formă de cruce pe pardoseala înnegrită.

Am fost sigur că murise încă înainte de a-l vedea cum se dezlipeşte de perete şi cum cade jos, inert.

Am luat-o la goană, încercând, disperat, să fac cale-întoarsă. Un urlet animalic a umplut tunelul. M-am întors. O

duzină de figuri venea târâş din toate cotloanele. Am fugit ca niciodată, în sunetele sincopate ale haitei nevăzute ce-mi urla în spate. Trupul lui Florián înfipt în perete îmi persista în minte.

Ajunsesem la câţiva metri de ieşire, când o siluetă mi-a sărit în faţă, împiedicându-mă să ajung la treptele ce urcau.

M-am oprit brusc. Lumina filtrată mi-a dezvăluit un chip de arlechin. Două romburi negre îi acopereau privirea de sticlă, iar printre buzele de lemn şlefuit se iţeau incisivii de oţel. Am dat un pas înapoi. Două mâini mi s-au pus pe umeri.

Unghiile mi-au zgâriat hainele. Ceva mi-a înconjurat gâtul.

Era vâscos şi rece. Simţeam că nodul se strângea, tăindu-mi respiraţia. Vedeam tot mai înceţoşat. Ceva m-a apucat de glezne. În faţa mea, arlechinul a îngenuncheat şi a întins mâinile spre chipul meu. Credeam că leşin. M-am rugat să

fie aşa. O clipă mai târziu, capul din lemn, piele şi metal a explodat.

O detunătură din dreapta mea. Zgomotul mi s-a înfipt în timpane, iar mirosul de pulbere a cotropit aerul. Arlechinul mi s-a prăbuşit la picioare. A doua detunătură. Strânsoarea din jurul gâtului a dispărut, şi am căzut în nas. Nu simţeam decât mirosul tare al pulberii. Cineva trăgea de mine. Am deschis ochii şi am văzut că un bărbat aplecat deasupra mea mă ridica.

Am zărit pe loc lumina zilei, iar plămânii mi s-au umplut cu aer curat. Apoi am leşinat. Îmi amintesc că am visat duruitul unor copite de cai în sunetul unor dangăte de clopot.

142

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

21

Odaia în care m-am trezit mi s-a părut familiară.

Ferestrele erau închise şi o lumină străvezie se strecura prin obloane. O figură se înălţa lângă mine, privindu-mă în tăcere. Marina.

— Bun venit în lumea celor vii.