113
- MARINA -
— Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune, a replicat Florián.
Inspectorul ne-a însoţit până la staţia de funicular şi ne-a dat numărul de telefon de la bar.
— Aici sunt cunoscut. De orice aţi avea nevoie, sunaţi şi au să-mi transmită mesajul vostru. La orice oră din zi şi din noapte. Manu, patronul, suferă de insomnie cronică şi îşi petrece nopţile ascultând BBC, poate învaţă limbi străine, aşa că nu-l deranjaţi…
— Nu ştiu cum să-ţi mulţumim…
— Mulţumiţi-mi luând în serios ceea ce vă spun şi ţineţi-vă departe de afacerea asta, ne-a tăiat-o Florián.
Am încuviinţat. Funicularul şi-a deschis uşile.
— Şi dumneata, Victor? a întrebat Marina. Dumneata ce-ai să faci?
— Ceea ce facem toţi bătrânii: am să-mi evoc amintirile, întrebându-mă ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi făcut totul invers. Haide, plecaţi…
Am intrat în vagon şi ne-am aşezat la fereastră. Se întuneca. S-a auzit un fluierat şi uşile s-au închis.
Funicularul şi-a început coborârea cu o scuturătură. Încet-încet, luminile din Vallvidrera au rămas în urmă, ca şi silueta lui Florián, neclintit pe peron.
Germán pregătise o mâncare italienească delicioasă, al cărei nume părea luat dintr-un repertoriu de operă. Am cinat în bucătărie, ascultând povestea lui Germán despre turneul de şah cu preotul care, ca întotdeauna, îl bătuse. Marina a fost neobişnuit de tăcută în timpul cinei, lăsându-ne lui Germán şi mie greul conversaţiei. Chiar m-am întrebat dacă
nu spusesem ori făcusem ceva ce-o supărase. După cină, Germán m-a provocat la o partidă de şah.
— Cu mare plăcere, dar cred că trebuie să spăl vasele, am ripostat.
— Le spăl eu, a spus foarte slab Marina, din spatele meu.
114
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
— Nu, serios, am obiectat.
Germán era deja în camera de alături, fredonând şi punând pionii în linie. M-am adresat Marinei, care şi-a întors privirea şi s-a pus pe frecat.
— Lasă-mă să te ajut.
— Nu… Du-te la Germán. Fă-i plăcerea.
— Vii, Óscar? s-a auzit din salon glasul lui Germán.
Am privit-o pe Marina la flacăra lumânărilor ce ardeau pe consolă. Mi s-a părut palidă şi obosită.
— Eşti bine?
S-a întors şi mi-a surâs. Marina surâdea într-un fel care mă făcea să mă simt mic şi nesemnificativ.
— Haide, du-te. Şi lasă-l să câştige.
— Asta-i uşor.
I-am dat ascultare şi am lăsat-o singură. M-am dus la tatăl ei, în salon. M-am aşezat în faţa tablei de şah, sub candelabrul de cuarţ, dispus să petrec acele momente plăcute dorite de fiica lui.
— Dumneata muţi, Óscar.
Am mutat. El şi-a dres glasul.
— Îţi amintesc că pionii nu sar în acest fel, Óscar.
— Te rog să mă scuzi.
— Nici vorbă. Asta-i ardoarea tinereţii. Crede-mă, te invidiez. Tinereţea e o iubită capricioasă. Nici n-o înţelegem, nici n-o apreciem până ce nu se duce cu altul, pentru totdeauna, vai! În fine, nu ştiu de ce vorbim despre toate astea. Să vedem… pion.
La miezul nopţii, un zgomot m-a smuls din somn. Casa zăcea în beznă. M-am aşezat pe pat şi l-am auzit iar. O tuse stinsă, îndepărtată. Neliniştit, m-am ridicat şi am ieşit pe culoar. Zgomotul venea de la catul de jos. Am trecut prin faţa uşii de la dormitorul Marinei. Era deschisă, iar patul gol. Am simţit o împunsătură de teamă.
— Marina?
115
- MARINA -
N-a răspuns. Am coborât treptele reci în vârful picioarelor.
Ochii lui Kafka sticleau la baza scării. Motanul a mieunat slab şi m-a trimis pe un coridor întunecos. În capătul lui, pe lângă o uşă închisă se filtra un fir de lumină. Tusea venea din spatele ei. Dureroasă. Agonizantă. Kafka s-a apropiat de uşă şi s-a oprit în faţa ei, mieunând. Am bătut încetişor.
