- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

— Dacă m-aş putea întoarce la cinci, n-ar mai fi o urgenţă.

Te rog. Vreau să sun la poliţie.

Cârciumarul m-a cercetat atent şi, în fine, mi-a arătat telefonul de pe perete.

— Aşteaptă să-ţi fac legătura cu exteriorul. Ai cu ce plăti, da?

— Fireşte, am minţit.

Receptorul era slinos. Lângă telefon era un talger de sticlă

cu cutii de chibrituri pe care apăreau numele localului şi un vultur imperial. Crama Valor, scria acolo. Am profitat că

patronul se întorsese cu spatele, ca să pună în funcţiune contorul şi mi-am umplut buzunarele cu cutii de chibrituri.

Când s-a întors, i-am zâmbit cu sfântă inocenţă. Am format numărul pe care mi-l dăduse Florián şi am auzit cum telefonul suna de nenumărate ori, fără ca nimeni să

răspundă. Începeam să mă tem că prietenul insomniac al inspectorului adormise sub tirul buletinelor BBC, când cineva a ridicat receptorul la celălalt capăt al firului.

— Bună seara şi scuzaţi-mă că vă deranjez la ora asta, am zis. Trebuie să vorbesc urgent cu inspectorul Florián. E o urgenţă. El mi-a dat acest număr, în caz că…

— Cine sunteţi?

— Óscar Drai.

— Óscar cum?

A trebuit să-mi spun răbdător numele pe litere.

— Un moment. Nu ştiu dacă e acasă. Nu văd să ardă

lumina. Puteţi aştepta?

M-am uitat la patronul barului, care ştergea pahare în ritm marţial, sub privirea falnică pe care ne-o arunca Il Duce.

— Da, am spus curajos.

Aşteptarea a devenit interminabilă. Cârciumarul continua să se uite la mine ca la un criminal fugar. Am încercat să-i zâmbesc. N-a renunţat.

— Mi-aţi putea da o cafea cu lapte? am întrebat. Sunt îngheţat.

— Nu înainte de ora cinci.

135

- MARINA -

— Mi-aţi putea spune cât e ceasul, vă rog? am întrebat.

— Mai e până la cinci, a replicat. Sigur ai sunat la poliţie?

— La jandarmerie, mai precis, am improvizat.

În sfârşit, am auzit glasul lui Florián. Părea treaz şi în gardă.

— Óscar? Unde eşti?

I-am relatat cât am putut de rapid esenţialul. Când i-am pomenit de tunelul cu ţevile de scurgere, am simţit că se încorda.

— Ascultă bine, Óscar. Vreau să mă aştepţi acolo şi să nu te mişti până la venirea mea. Iau un taxi într-o secundă.

Dacă se întâmplă ceva, ia-o la sănătoasa. Şi nu te opri până

la comisariatul de pe strada Layetana. Acolo întreabă de Mendoza. Mă cunoaşte şi e de încredere. Dar, orice s-ar întâmpla, mă înţelegi, orice s-ar întâmpla, nu coborî în tunel.

E limpede?

— Ca apa.

— Ajung într-un minut.

Legătura s-a întrerupt.

— Te costă şaizeci de pesete, a dat imediat sentinţa cârciumarul, din spatele meu. Tarif de noapte.

— Îţi plătesc la ora cinci, i-am răspuns flegmatic.

Cearcănele care îi atârnau sub ochi i s-au colorat ca vinul de Rioja16.

— Uite ce-i, puştiule, îţi crap capul, să ştii, m-a ameninţat, furios.

Am zbughit-o înainte să poată ieşi din spatele tejghelei cu ghioaga reglementară pentru scandaluri. Aveam să-l aştept pe Florián lângă magazinul de măşti. Nu putea să întârzie prea mult, mi-am zis.

Clopotele catedralei au bătut abia patru. Semnele oboselii începeau să-mi dea târcoale ca lupii flămânzi. Mergeam în cerc, luptând cu frigul şi somnul. Curând, am auzit paşi pe pavelele străzii. M-am întors să-i dau bineţe lui Florián, dar am zărit o siluetă ce nu se potrivea cu a bătrânului poliţist.

16 Celebru vin roşu spaniol.

136

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

O femeie. Instinctiv, m-am ascuns, temându-mă ca nu cumva să-mi fi ieşit în cale doamna în negru. Umbra s-a profilat pe stradă, iar femeia a trecut prin faţa mea, fără să

mă vadă. Era María, fiica doctorului Shelley.

S-a apropiat de gura tunelului şi s-a aplecat să privească