- MARINA -
am pe conştiinţă, Florián”, a spus înainte de a se face nevăzut printre oameni. În lunile următoare, toţi vechii membri ai consiliului de conducere de la Velo-Granell şi-au găsit moartea, teoretic, în mod natural. „Stop cardiac” a fost verdictul medicului în toate cazurile. Circumstanţele erau similare. Singuri în pat, toţi la miezul nopţii, toţi târându-se pe podea, fugind de o moarte ce nu lăsase urme. Toţi, cu excepţia lui Benjamín Sentís. Până acum câteva săptămâni, nu mai vorbisem cu el de treizeci de ani.
— Înaintea morţii lui, am observat.
Florián a încuviinţat.
— A sunat la comisariat şi a întrebat de mine. Spunea că
ar avea informaţii despre crimele din fabrică şi cazul Velo-Granell. L-am sunat şi am vorbit cu el. Mi-am zis că delira, dar am acceptat să-l văd. De milă. Ne-am dat întâlnire pentru a doua zi, într-o cârciumă de pe strada Princesa. N-a venit. Două zile mai târziu, un vechi prieten de la comisariat m-a sunat şi mi-a spus că-i găsiseră cadavrul într-un canal de scurgere părăsit din Ciutat Vella10. Mâinile artificiale construite de Kolvenik pentru el îi fuseseră amputate. Totul a apărut în presă. Dar jurnalele n-au scris şi că poliţia găsise un cuvânt scris cu sânge pe peretele canalului: Teufel.
— Teufel?
— E în germană, a spus Marina. Înseamnă „diavol”.
— E şi numele simbolului lui Kolvenik, ne-a dezvăluit Florián.
— Fluturele negru?
El a dat afirmativ din cap.
— De ce i se spune aşa? a întrebat Marina.
— Nu-s entomolog. Dar ştiu că Mihail Kolvenik colecţiona asemenea fluturi, a răspuns.
Se apropia amiaza, şi Florián ne-a invitat să mâncăm ceva într-un bar de lângă gară. Cu toţii ne doream să ieşim din casa aceea.
10 Oraşul Vechi.
110
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
Patronul barului părea să-i fie prieten şi ne-a dus la o masă mai izolată, lângă fereastră.
— Te vizitează nepoţii, şefu’? l-a întrebat, surâzător.
Florián a consimţit fără să dea explicaţii. Un chelner ne-a adus nişte omletă cu cartofi şi pâine frecată cu roşii; a mai adus şi un pachet cu ţigări Ducados pentru Florián.
Savurând mâncarea, foarte gustoasă, Florián şi-a continuat istorisirea.
— Când am început să investighez fabrica Velo-Granell, am aflat că Mihail Kolvenik nu avea un trecut prea limpede.
Naşterea şi naţionalitatea lui nu erau înregistrate la Praga.
Probabil că Mihail nu era adevăratul său prenume.
— Atunci, cine era? am întrebat.
— Sunt peste treizeci de ani de când îmi pun această
întrebare. De fapt, când am intrat în contact cu poliţia din Praga, am descoperit numele unui oarecare Mihail Kolvenik, care apărea, însă, în registrele din WolfterHaus.
— Ce-i asta? l-am iscodit.
— Spitalul municipal de boli nervoase. Dar nu cred că
Mihail Kolvenik a fost vreodată acolo. Pur şi simplu a luat numele unui bolnav de acolo. Kolvenik nu era nebun.
— Dar de ce şi-ar fi însuşit identitatea unui bolnav dintr-un spital de boli nervoase? a întrebat Marina.
— Nu era prea neobişnuit în epocă, a explicat Florián. În vreme de război, a-ţi schimba identitatea înseamnă să te naşti din nou. Să laşi în urmă un trecut inacceptabil. Sunteţi foarte tineri şi n-aţi trăit un război…
— Kolvenik avea ceva de ascuns? am întrebat. Nu întâmplător intrase în atenţia poliţiei din Praga…
— Pură coincidenţă de nume. Birocraţie. Credeţi-mă, ştiu ce spun, a zis Florián. Presupunând că Mihail Kolvenik din acele arhive e Kolvenik al nostru, dar n-a prea lăsat urme.
Numele îi era menţionat în legătură cu moartea unui chirurg din Praga, care se numea Antonin Kolvenik. Cazul a fost închis, iar moartea atribuită unor cauze naturale.
111
- MARINA -
— Atunci, de ce l-au dus pe acest Mihail Kolvenik la un spital de boli nervoase? a întrebat de astă dată Marina.
Florián a şovăit câteva clipe, ca şi cum nu îndrăznea să
răspundă.
