În anii care au urmat, nu l-a mai zărit nimeni. Doar două
persoane aveau acces la el. Vechiul său şofer, un oarecare Luis Claret, un biet nenorocit care îl adora şi refuzase să-l părăsească pe Mihail chiar şi după ce nu-i mai putuse plăti salariul. Şi medicul lui personal, doctorul Shelley, urmărit şi de noi. Doar ei îl vedeau. Mărturia lui Shelley, care susţinea că Mihail locuia în vila lui din parcul Güell, afectat de o boală
nelămurită, nu ne convingea deloc, mai ales după ce aruncaserăm o privire prin arhiva şi contabilitatea lui. O
vreme, bănuiserăm că Mihail Kolvenik murise ori fugise în străinătate şi că totul era o farsă. Shelley continua să
susţină că el contractase o boală ciudată, care îl ţinea în casă. Nu putea cu niciun chip să primească, nici să iasă din vizuină; aşa hotărâse. Nu-l credeam nici noi, nici judecătorul. Pe 31 decembrie 1948, am obţinut un mandat de percheziţie în casa lui şi altul de arestare pe numele lui.
Mare parte din actele secrete ale fabricii dispăruseră.
Bănuiam că erau ascunse la el acasă. Aveam deja suficiente indicii pentru a-l acuza pe Kolvenik de fraudă şi evaziune fiscală. Nu avea sens să mai aşteptăm. Ultima zi a lui 1948
urma să fie şi ultima zi de libertate pentru Kolvenik. O
brigadă specială era pregătită să intre a doua zi în turn.
Uneori, pe marii criminali trebuie să te mulţumeşti să-i prinzi cu ajutorul detaliilor.
Havana lui Florián se stinsese iar. Inspectorul i-a aruncat o ultimă privire şi a lăsat-o să cadă într-un ghiveci de flori 107
- MARINA -
gol. Acolo erau şi alte resturi de ţigări de foi, într-un soi de groapă comună destinată chiştoacelor.
— Chiar în acea noapte, un incendiu înfiorător a distrus reşedinţa şi a pus capăt vieţii lui Kolvenik şi a soţiei lui, Eva.
În zori, le-am găsit trupurile carbonizate, îmbrăţişate în pod.
Speranţele noastre de a încheia cazul arseseră împreună cu ei. Niciodată nu m-am îndoit că focul fusese pus. O vreme, am crezut că în spatele lui fuseseră Benjamín Sentís şi alţi membri din conducerea întreprinderii.
— Sentís? l-am întrerupt.
— Nu era niciun secret că Sentís îl detesta pe Kolvenik fiindcă izbutise să controleze fabrica tatălui său, dar atât el, cât şi ceilalţi aveau motive şi mai serioase pentru a dori ca acel caz să nu ajungă nicicând la tribunal. Turbarea moare odată cu câinele. Fără Kolvenik, jocul n-avea sens. S-ar putea spune că în acea noapte multe mâini pătate cu sânge s-au spălat în foc. Dar, încă o dată, ca în tot ce avea legătură
cu acel scandal încă din prima zi, niciodată nu s-a putut dovedi nimic. Totul a sfârşit în cenuşă. Şi astăzi, cele petrecute la Velo-Granell constituie cea mai mare enigmă în istoria poliţiei din acest oraş. Şi cel mai mare eşec al vieţii mele…
— Dar incendiul n-a fost vina dumitale, am intervenit.
— Cariera mea în poliţie a fost distrusă. Am fost detaşat la brigada antisubversivă. Ştiţi din cine era compusă? Din vânători de stafii. Aşa li se spunea în poliţie. Aş fi renunţat la post, dar în acele vremuri de sărăcie îi întreţineam din solda mea pe fratele meu şi familia lui. În plus, nimeni nu avea să
dea de lucru unui fost poliţist. Oamenii erau sătui de spioni şi turnători. Aşa că am rămas. Trebuia să fac percheziţii la miezul nopţii în pensiuni sărăcăcioase, unde găseau adăpost pensionari şi mutilaţi de război, în căutare de volume din Capitalul şi de manifeste socialiste puse în pungi impermeabile şi pitite în closete, chestii de-astea. La începutul lui 1949, credeam că totul era sfârşit pentru mine.
Tot ce putuse ieşi rău ieşise cât se putea de rău. Ori aşa 108
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
credeam eu. În zorii zilei de 13 decembrie 1949, la aproape un an de la incendiul în care muriseră Kolvenik şi soţia lui, trupurile ciopârţite a doi inspectori din fosta mea unitate au fost găsite la uşa vechii magazii de la Velo-Granell, în Borne.
S-a aflat că ajunseseră acolo făcând investigaţii în urma unui denunţ anonim pe care îl primiseră în legătură cu cazul Velo-Granell. O cursă. Moartea lor n-aş dori-o nici celui mai mare duşman. Nici roţile de tren nu fac dintr-un trup ceea ce am văzut eu la morgă. Erau poliţişti buni. Înarmaţi. Ştiau ce fac.
Raportul a semnalat că mai mulţi vecini au auzit detunături.
În zona crimei s-au găsit paisprezece cartuşe goale de nouă
milimetri. Toate proveneau de la armele regulamentare ale inspectorilor. Nu s-a găsit nicio urmă de impact ori de proiectil pe pereţi.
— Ce explicaţie găsiţi acestui fapt?
— N-are nicio explicaţie. E pur şi simplu imposibil. Dar s-a întâmplat… Eu însumi am văzut carcasele goale şi am cercetat zona.
M-am uitat la Marina şi ea la mine.
— Poate că au tras într-un obiect, o maşină sau o căruţă, de pildă, care a primit gloanţele şi apoi a dispărut fără să
lase vreo urmă, a propus Marina.
— Prietena dumitale ar fi un bun poliţist. Pe această
ipoteză ne-am bazat la un moment dat, dar pe atunci nu aveam dovezi care s-o sprijine. Proiectilele de acest calibru tind să ricoşeze pe suprafeţele metalice, iar impactul lor lasă
urme sau, oricum, lasă resturi. Dar nu s-a găsit nimic.
— Peste câteva zile, la înmormântarea colegilor mei, l-am întâlnit pe Sentís, a continuat Florián. Era tulburat, părea nedormit de zile întregi. Hainele murdare îi miroseau a băutură. Mi-a mărturisit că nu îndrăznea să vină acasă, că
de zile întregi umbla haihui şi dormea în localuri publice.
„Viaţa mea nu mai valorează nimic, Florián”, mi-a zis. „Sunt un om mort.” I-am oferit protecţia poliţiei. A râs. I-am propus chiar să-l ascund la mine acasă. A refuzat. „Nu vreau să te 109
