fără succes să adorm. Îngrijorat, zăceam în întuneric, ascultând cum scrâşnea casa în timp ce vântul zgâlţâia copacii. O teamă oarbă mă rodea. Prea multe lucruri se petreceau şi prea repede. Creierul meu nu le putea asimila pe toate odată. În bezna zorilor, toate păreau să se confunde.
Dar nimic nu mă îngrozea mai mult decât faptul că nu puteam să înţeleg ori să-mi explic sentimentele faţă de Marina. Se crăpa de ziuă când, în sfârşit, am adormit.
În vis, m-am trezit străbătând sălile unui palat din marmură albă, pustiu şi întunecos. Era populat de sute de statui. La trecerea mea, figurile îşi deschideau ochii de piatră
şi murmurau vorbe pe care nu le pricepeam. Parcă o zăream în depărtare pe Marina şi fugeam s-o întâmpin. Silueta unui înger de lumină albă o ducea de mână pe un coridor cu pereţi sângerânzi. Eu încercam să-i ajung din urmă, dar una dintre uşile din coridor se deschidea şi în pragul ei se ivea figura Maríei Shelley, plutind peste podea şi târând un giulgiu uzat. Plângea, dar lacrimile nu-i ajungeau jos.
Întindea braţele spre mine şi, atingându-mă, trupul i se făcea cenuşă. Eu o strigam pe Marina, rugând-o să revină, dar ea nu părea să mă audă. Fugeam la nesfârşit, dar la trecerea mea coridorul se lungea. Îngerul de lumină se întorcea spre mine şi-mi dezvăluia adevăratul lui chip. Găvanele ochilor erau pustii, iar în loc de păr avea şerpi albi. Îngerul infernal râdea cu cruzime şi, întinzând aripile albe spre Marina, se îndepărta. În vis, mirosul fetid îmi ajungea la ceafă. Era duhoarea morţii, care îmi şoptea numele. Mă întorceam şi vedeam că pe umăr mi se aşeza un fluture negru.
118
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
17
M-am trezit gâfâind. Eram mai obosit decât la culcare.
Tâmplele mi se zbăteau ca după două garafe de cafea neagră.
Nu ştiam cât era ceasul, dar Soarele părea să fi ajuns în crucea zilei. Deşteptătorul mi-a dat dreptate. Douăsprezece şi jumătate. Am coborât grăbit din pat, dar casa era pustie.
Micul dejun, deja rece, mă aştepta pe masa din bucătărie, lângă un bileţel.
Óscar,
A trebuit să mergem la medic. Vom lipsi de acasă întreagazi. Nu uita să-i dai de mâncare lui Kafka. Ne vedem la cină.
Marina
Am recitit biletul, studiindu-i caligrafia în timp ce terminam micul dejun. Kafka a catadicsit să apară peste câteva minute, şi i-am dat un castron cu lapte. Nu ştiam ce să fac toată ziua. Am hotărât să mă duc la internat, ca să-mi iau nişte haine şi să-i spun doñei Paula să nu se deranjeze să-mi facă curat în cameră, fiindcă urma să-mi petrec vacanţa cu familia. Plimbarea până la internat mi-a făcut bine. Am intrat pe poarta principală şi m-am îndreptat spre apartamentul doñei Paula, de la etajul trei.
Femeie bună, mereu zâmbitoare cu internii, doña Paula era văduvă de treizeci de ani şi ţinea regim de cine mai ştia câţi. „Păi, naturelul meu e să mă îngraş, ştii asta?”, spunea mereu. Nu avusese copii şi chiar şi acum, când avea în jur de şaizeci şi cinci de ani, mânca din ochi bebeluşii pe care, în drum spre piaţă, îi vedea în cărucioare. Locuia singură, doar cu doi canari şi un enorm televizor Zenit, pe care nu-l stingea decât când o trimiteau la culcare imnul naţional şi portretele familiei regale. Pielea de pe mâini îi era roasă de leşie. Dacă
le priveai, venele de pe gleznele ei umflate îţi trezeau mila.
Nu-şi permitea decât luxul vizitei bilunare la coafor şi al 119
- MARINA -
revistei Hola11. O încântau articolele despre viaţa prinţeselor şi rochiile vedetelor de teatru bulevardier. Când i-am bătut la uşă, dona Paula privea un remake al Privighetorii din Pirinei, dintr-un ciclu de musical-uri al căror protagonist era Joselito, din emisiunea „Spectacol de după-amiază”. Cu un teanc de felii de pâine prăjită unse consistent cu lapte condensat şi scorţişoară.
— Bună ziua, dona Paula. Scuzaţi-mă că vă deranjez.
— Vai, Óscar, băiete, cum să mă deranjezi?! Intră, intră…
Pe ecran, Joselito îi hăulea unui ieduţ sub ochii binevoitori şi încântaţi a doi jandarmi. Lângă televizor, o ceată de Sfinte Fecioare împărţea vitrina de onoare cu vechile portrete ale soţului ei, Rodolfo, numai briantină şi o strălucitoare uniformă a Falangei12. Cu toată devoţiunea faţă de răposatul, doñei Paula îi plăcea democraţia deoarece, spunea, acum televiziunea era color şi trebuia să fie la curent.
— Ce spui de vuietul de azi-noapte? La telejurnal au vorbit despre un cutremur în Columbia şi, ce să spun, nu ştiu, mi-au băgat spaima în oase…
— Nu vă faceţi griji, doña Paula, Columbia e foarte departe.
— Zici tu aşa, dar şi acolo se vorbeşte spaniola, aşa că nu ştiu…
— Nu vă mai faceţi griji, că nu-i nicio primejdie. Să nu vă
faceţi griji pentru odaia mea. O să-mi petrec Crăciunul în familie.
— Vai, Óscar, ce bucurie!
Doña Paula aproape că mă văzuse crescând şi era convinsă că orice făceam era sacru. „Tu chiar ai talent”, 11 Bine-cunoscută revistă mondenă din Spania.
12 Mişcare politică de orientare fascistă, înfiinţată în 1934 prin fuziunea Falangei Spaniole Tradiţionale (FET, fondată în 1933 de către José Antonio Primo de Rivera) cu Ofensiva Naţional-Sindicalistă (JONS, fondate în 1931). După înfrângerea puterilor Axei, falangiştii au pierdut puterea, miliţiile şi junta lor politică au fost dizolvate, iar Falanga a fost absorbită de aparatul de stat. După moartea lui Franco (1975), alte partide şi-au însuşit ideologia şi simbolurile ei.
120
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
obişnuia să spună, deşi nicicând nu putuse explica bine la ce. A stăruit să beau un pahar cu lapte şi să mănânc câţiva biscuiţi, copţi chiar de ea. I-am dat ascultare, deşi nu mi-era foame. Am stat niţel cu ea, privind filmul de la televizor şi acceptându-i toate comentariile. Buna de ea vorbea ca o moară stricată când avea companie, adică aproape niciodată.
— Ştii, era tare chipeş când era tânăr, şi îl arăta pe naivul Joselito.
I-am dat un sărut de bun rămas pe obraz şi m-am dus.
Am urcat un minut în odaia mea şi am luat în mare grabă
câteva cămăşi, o pereche de pantaloni şi lenjerie curată. Am pus totul într-o geantă, fără să întârzii niciun minut mai mult decât era necesar. Apoi, am trecut pe la secretariat şi am repetat imperturbabil povestea cu sărbătorile pe care urma să le petrec în familie. Am plecat de acolo dorind ca totul să fie la fel de uşor ca minţitul.
Am luat cina în tăcere, în sala cu portrete. Circumspect, Germán căzuse pe gânduri. Uneori, privirile ni se întâlneau, iar el îmi zâmbea, doar din politeţe. Marina întorcea supa cu lingura, fără s-o ducă la buze. Conversaţia s-a redus la sunetul tacâmurilor ce zgâriau farfuriile şi la sfârâitul lumânărilor. Nu era greu să-mi închipui că medicul nu dăduse veşti bune despre sănătatea lui Germán. Am hotărât să nu pun întrebări despre ceea ce era evident. După cină, Germán s-a scuzat şi s-a retras în odaia lui. Mi s-a părut mai bătrân şi mai ostenit ca niciodată. De când îl cunoşteam, era prima oară când îl vedeam ignorând portretele soţiei lui, Kirsten. De cum a plecat, Marina a împins deoparte farfuria cu supa neatinsă şi a suspinat.
