— Pe când dormeai, m-am jucat de-a detectivii, a spus Marina, arătând spre noptiera pe care era un volum gros, legat în piele.

Am citit titlul de pe cotor.

— Te interesează entomologia?

— Gâze, a zis Marina. L-am găsit pe prietenul nostru, fluturele negru.

— Teufel.

— O gâză adorabilă. Stă în tuneluri şi subsoluri, în beznă.

Trăieşte paisprezece zile. Înainte să moară, se îngroapă în moloz şi, după trei zile, din el apare o larvă.

— Învie?

— Am putea spune şi aşa.

— Şi cu ce se hrăneşte? am întrebat. În tuneluri nu-s flori, nici polen…

— Îşi mănâncă puii, a precizat Marina. Aici scrie tot.

Vieţile exemplare ale verişoarelor noastre, insectele.

Marina s-a apropiat de fereastră şi a tras perdelele. Soarele a invadat odaia. Dar ea a rămas acolo, gânditoare. Aproape că puteam auzi cum i se roteau angrenajele creierului.

— Ce sens ar avea să te atace ca să ia albumul de fotografii şi apoi să le lase baltă?

— Probabil că atacatorul căuta ceva din acest album.

— Dar, orice-ar fi, nu mai era acolo, a completat Marina.

— Doctorul Shelley, am spus, amintindu-mi subit.

145

- MARINA -

Marina m-a privit, fără să priceapă.

— Când l-am vizitat, i-am arătat poza cu el în cabinet, am spus.

— Şi a oprit-o!

— Nu numai asta. La plecare, l-am văzut aruncând-o în foc.

— De ce-ar fi distrus Shelley fotografia?

— Poate că înfăţişa ceva ce nu voia să mai vadă nimeni, am subliniat, sărind din pat.

— Unde crezi că te duci?

— Să-l văd pe Luis Claret, am replicat. El are cheia întregii afaceri.

— Nici vorbă să ieşi din casă în următoarele douăzeci şi patru de ore, a obiectat Marina, rezemându-se de uşă.

Inspectorul Florián şi-a dat viaţa pentru ca tu să poţi scăpa.

— În douăzeci şi patru de ore, cel ce se ascunde în tuneluri va fi venit deja să ne caute, dacă nu facem ceva pentru a-l opri, am spus. Florián merită cel puţin să-i facem dreptate.

— Shelley a spus că morţii nici nu-i pasă de dreptate, mi-a amintit Marina. Poate că avea dreptate.

— E posibil, am admis. Dar nouă ne pasă.

Când am ajuns în capătul mahalalei Raval, ceaţa inunda străduţele, împodobită cu luminile tripourilor şi cârciumilor.

Lăsaserăm în urmă agitaţia prietenoasă de pe Ramblas şi intram în cel mai mizerabil abis al întregului oraş. Nici urmă

de turişti ori curioşi. Priviri fugare ne urmăreau din portalurile urât mirositoare şi de la ferestrele practicate în faţadele ce se desfăceau ca argila. Ecoul televizoarelor şi aparatelor de radio se ridica printre canioanele sărăciei, dar nu izbutea să treacă dincolo de acoperişuri. Glasul mahalalei Raval nu ajunge niciodată la cer.

Curând, printre golurile dintre clădirile acoperite cu decenii de slin, am ghicit silueta întunecată şi monumentală

a ruinelor Marelui Teatru Regal. În vârful lui, aidoma unei 146

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

giruete, se profila silueta unui fluture cu aripi negre. Ne-am oprit să-i privim imaginea fantastică. Cel mai delirant edificiu din Barcelona se descompunea ca un cadavru într-o mlaştină.

Marina a arătat nişte geamuri luminate în anexa teatrului.

Am recunoscut intrarea în grajd. Acolo trăia Claret. Ne-am dus spre portal. Pe scară mai dăinuia chiciura de după

aversa din noaptea precedentă.

— Şi dacă nu vrea să ne primească? m-a întrebat Marina, tulburată.

— Probabil că ne aşteaptă, am spus.

Ajungând la etajul doi, am observat că Marina respira greu, cu dificultate. M-am oprit şi am văzut că faţa îi era tot mai palidă.

— Ai păţit ceva?

— Sunt cam obosită, a răspuns cu un surâs ce nu m-a convins. Mergi prea repede pentru mine.

Am luat-o de mână şi am dus-o la etajul trei, treaptă cu treaptă. Ne-am oprit în faţa uşii lui Claret. Marina respira profund. Iar pieptul îi tresaltă.

— Mi-e bine, cu adevărat, a spus, ghicindu-mi temerile.

Haide, bate la uşă. Sper că nu m-ai adus până aici doar ca să fac o vizită prin vecini.