Aflând de întâmplare, l-am întrebat pe Mihail dacă avea vreun amestec în atac. Doream cu disperare să-mi spună că

nu. M-a pironit cu privirea şi m-a întrebat de ce mă îndoiam de el. Simţeam că mor. Castelul din cărţile de joc ale fericirii şi speranţei părea gata să se prăbuşească. L-am întrebat iar.

Mihail a zis că nu. Că n-avea niciun amestec în atac.

— De-aş avea, niciunul n-ar mai fi viu, mi-a răspuns cu răceală.

La vremea aceea, a angajat unul dintre cei mai buni arhitecţi din oraş pentru a ridica, după indicaţiile lui, turnul de lângă parcul Güell. Nu s-a discutat niciun moment despre costuri. Pe când turnul era în construcţie, Mihail a închiriat un etaj întreg al vechiului Hotel Colón din piaţa Cataluña.

156

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

Ne-am instalat temporar acolo. Pentru prima oară în viaţă, am descoperit că puteam avea atâţia slujitori, încât să-mi fie cu neputinţă să-mi amintesc numele lor. Mihail avea doar unul, pe Luis, şoferul lui.

Bijutierii din Bagués mă vizitau acasă. Cei mai buni croitori îmi luau măsuri în vederea unei garderobe de împărăteasă. Mi-a deschis conturi nelimitate în cele mai bune magazine din Barcelona. Oameni pe care nu-i văzusem nicicând mă salutau reverenţios pe stradă sau în holul hotelului. Primeam invitaţii la baluri de gală, în palatele unor familii ale căror nume le văzusem doar în presa mondenă. N-aveam decât douăzeci de ani. Nu avusesem nicicând bani nici măcar pentru un bilet de tramvai. Visam cu ochii deschişi. Am început să mă simt copleşită de atâta lux şi de risipa din jurul meu. Când îi explicam acest lucru, Mihail îmi răspundea că banii n-au nicio însemnătate, cu condiţia să

nu-ţi lipsească.

Ne petreceam zilele împreună, plimbându-ne prin oraş, la cazinoul din Tibidabo, deşi nicicând nu l-am văzut pe Mihail jucând măcar o monedă, la teatrul Liceo. La apusul soarelui, reveneam la Hotelul Colón, iar Mihail se retrăgea în apartamentul lui. Am început să observ că Mihail ieşea în toiul nopţii şi se întorcea în zori. Spunea că avea treburi profesionale.

Dar zvonurile se înteţeau. Simţeam că urma să mă

căsătoresc cu un bărbat pe care toţi păreau să-l cunoască

mai bine decât mine. Le auzeam pe slujnice vorbind pe la spatele meu. Pe stradă, oamenii mă examinau cu lupa din spatele zâmbetelor ipocrite. Încet-încet, deveneam prizoniera propriilor mele bănuieli. O idee a început să mă chinuie. Tot luxul şi risipa bănească din jur mă făceau să mă simt ca o mobilă. Alt capriciu al lui Mihail. El putea cumpăra totul: Teatrul Regal, pe Serghei, automobile, bijuterii, palate. Şi pe mine. Tremuram de spaimă văzându-l cum pleca în toiul nopţii, convinsă că alerga în braţele alteia. Într-o noapte, am hotărât să-l urmăresc şi să dezleg şarada.

157

- MARINA -

Paşii lui m-au purtat până la vechiul atelier Velo-Granell de lângă piaţa Borne. Mihail venise singur. A trebuit să mă

strecor de pe o ulicioară printr-o ferestruică. Interiorul fabricii mi s-a părut de coşmar. Sute de picioare, mâini, braţe, pulpe, ochi de sticlă pluteau în hale, piese de schimb pentru oameni nenorociţi. Am străbătut locul şi am ajuns într-o sală mare, întunecoasă, ocupată de enorme tancuri de sticlă în care pluteau siluete neclare. Mihail mă privea de pe un scaun din centrul sălii, în întuneric şi fumând o ţigară.

— N-ar fi trebuit să mă urmăreşti, a spus, fără ură în glas.

Am argumentat că nu mă puteam căsători cu un bărbat pe care îl cunoşteam doar pe jumătate, căruia îi ştiam doar zilele, nu şi nopţile.

— Poate vei afla lucruri ce nu-ţi vor plăcea, a insinuat.

I-am zis că nu-mi păsa de nimic. Nici de ceea ce făcea, nici dacă zvonurile despre el erau adevărate. Voiam doar să fac parte total din viaţa lui. Fără umbre. Fără taine. A încuviinţat, şi am înţeles că astfel treceam pragul fără

întoarcere. Când Mihail a aprins luminile din sală, m-am trezit din visul acelor săptămâni. Eram în infern.

În tancurile cu formol cadavrele se roteau într-un balet macabru. Pe o masă metalică zăcea trupul despuiat al unei femei disecate de la burtă până la beregată. Avea membrele întinse în cruce, şi am observat că articulaţiile braţelor şi mâinilor erau din lemn şi metal. Câteva tuburi îi coborau în lungul gâtului, iar cabluri de bronz îi intrau în extremităţi şi şolduri. Avea pielea străvezie, albăstruie ca a unui peşte. L-am privit pe Mihail în tăcere, pe când se apropia de trupul ei şi îl privea cu tristeţe.

— Asta face natura cu fiii ei. În inima omului nu există

răutate, dar se dă lupta pentru a suporta inevitabilul.

Singurul demon e mama natură. Munca mea, toate strădaniile mele nu-s decât încercarea de a înşela marele sacrilegiu al creaţiei.

L-am văzut umplând o seringă micuţă cu un lichid ca smaraldul, luat dintr-un flacon. Ochii ni s-au întâlnit o clipă, 158

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

iar Mihail a înfipt acul în craniul cadavrului. Şi a golit seringa. A scos acul şi a stat nemişcat o clipă, privind trupul inert. Peste câteva secunde, am simţit că îmi îngheţa sângele în vine. Genele uneia din pleoape tremurau. Am auzit scârţâind angrenajele articulaţiilor din lemn şi metal.

Degetele au fâlfâit. Brusc, trupul femeii s-a contractat, scuturându-se violent. Un urlet animalic, asurzitor a zguduit sala. Firicele de spumă albă îi curgeau de pe buzele negre, tumefiate. Femeia s-a desprins de cablurile ce-i perforau pielea şi a căzut jos ca o marionetă stricată. Urla ca un lup rănit. A ridicat faţa şi m-a pironit cu privirea. Nu mi-am putut desprinde ochii de la oroarea din ochii ei. Din ochi i se desprindea o cutremurătoare forţă animalică. Voia să

trăiască.

Eram paralizată. În câteva clipe, trupul a redevenit inert, fără viaţă. Mihail, care asistase impasibil la tot, a luat un giulgiu şi a acoperit leşul.

S-a apropiat de mine şi m-a apucat de mâinile tremurânde. M-a privit de parcă voia să afle din ochii mei dacă aveam să pot rămâne lângă el după tot ce văzusem.

Căutam vorbe cu care să-mi exprim teama şi să-i spun ce mult greşea. N-am izbutit decât să-i cer, bâiguind, să mă

scoată de acolo. Asta a şi făcut. Ne-am întors la Hotel Colón.

M-a însoţit la mine în odaie, a cerut să mi se aducă o cană

cu supă fierbinte.

— Femeia din seara asta a murit acum şase săptămâni sub roţile unui tramvai. A sărit să salveze un copil care se juca pe linii şi n-a putut evita impactul. Roţile i-au retezat braţele la nivelul cotului. A murit în stradă. Nimeni nu-i ştie numele. Nimeni n-a întrebat de ea. Sunt zeci ca ea. Zilnic.

— Mihail, nu înţelegi… Tu nu poţi face ceea ce face Dumnezeu…

M-a mângâiat pe frunte şi, zâmbindu-mi trist, a încuviinţat.

— Noapte bună, a spus.

S-a îndreptat spre uşă şi s-a oprit înainte de a ieşi.

159

- MARINA -

— Dacă mâine n-ai să fii aici, am să înţeleg, a zis.

După două săptămâni, ne-am căsătorit în catedrala din Barcelona”.

160

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

23