„Mihail dorea ca aceea să fie o zi specială pentru mine. A făcut în aşa fel încât tot oraşul să devină un decor de basm, iar rolul meu de împărăteasă a acelei lumi de vis să se încheie definitiv pe treptele ce dădeau pe bulevardul catedralei. Nici măcar n-am ajuns să aud strigătele mulţimii.

Ca o jivină ce sare din bălării, Serghei a sărit din gloată şi mi-a aruncat în faţă conţinutul unui flacon cu acid. Care mi-a distrus pielea, pleoapele şi mâinile. Mi-a sfâşiat gâtul şi mi-a secerat vocea. Am reînceput să vorbesc abia peste doi ani, când Mihail m-a reconstruit ca pe o păpuşă stricată. Aşa a început oroarea.

S-a oprit construcţia casei noastre, iar noi ne-am instalat în palatul neterminat. Am făcut din el o temniţă în vârf de deal. Era rece şi întunecos. Un amalgam de turnuri şi arcade, bolţi şi scări în spirală, ce nu duceau nicăieri. Trăiam retrasă într-o odaie din vârf de turn. Nimeni nu avea acces acolo, cu excepţia lui Mihail şi, uneori, a doctorului Shelley.

În primul an, am trăit sub acţiunea letargică a morfinei, prizoniera unui lung coşmar. În vis, mi se părea că-l văd pe Mihail, care făcea experienţe pe mine aşa cum făcuse şi pe trupurile părăsite în spitale şi morgi. Reconstruindu-mă şi păcălind natura. Când mi-am venit în simţiri, am văzut că

visurile îmi erau reale. Mi-a redat darul vorbirii. Mi-a refăcut gâtul şi gura, ca să pot mânca şi vorbi. Mi-a modificat terminaţiile nervoase, ca să nu mai simt durerea rănilor făcute de acid pe trup. Da, am păcălit moartea, dar am devenit încă una dintre creaturile blestemate ale lui Mihail.

Pe de altă parte, Mihail îşi pierduse influenţa în oraş.

Nimeni nu-l sprijinea. Vechii lui aliaţi îi întorceau spatele şi-l părăseau. Poliţia şi autorităţile juridice au început să-l hărţuiască. Asociatul lui, Sentís, era un cămătar meschin şi invidios. A oferit informaţii false, care îl implicau pe Mihail într-o mie de afaceri despre care nu avusese nicicând habar.

Voia să-i ia controlul întreprinderii. Era doar unul din haită.

161

- MARINA -

Toţi voiau să-l vadă căzut de pe piedestal, ca să-i devoreze rămăşiţele. Armata ipocriţilor şi adulatorilor a devenit o hoardă de hiene flămânde. Nimic din toate astea nu l-a mirat pe Mihail. Încă de la început n-avusese încredere decât în prietenul său, Shelley, şi în Luis Claret. «Meschinăria oamenilor» – spunea mereu, «e un fitil în căutarea unei flăcări». Dar acea trădare a rupt până la urmă firul fragil care îl lega de exterior. S-a refugiat în labirintul propriei singurătăţi. Se purta tot mai extravagant. A început să

crească în beci zeci de insecte care îl obsedau, fluturi negri al căror nume era Teufel. Curând, fluturii aceia au ocupat turnul. Se aşezau pe oglinzi, tablouri şi mobile, ca nişte santinele tăcute. Mihail le-a interzis servitorilor să-i ucidă, să-i alunge ori să se apropie de ei. Un roi de gâze cu aripi negre zbura pe culoare şi prin saloane. Văzându-l aşa, mă

temeam să nu-l pierd pe vecie.

În acele zile a început prietenia mea cu Luis Claret, prietenie ce durează până azi. Mă informa despre tot ce se întâmpla dincolo de zidurile acelei fortăreţe. Mihail îmi povestise false istorii despre Teatrul Regal şi reapariţia mea pe scenă. Vorbea despre repararea răului făcut de acid, despre cântatul cu o voce care nu-mi mai aparţinea…

Himere. Luis mi-a explicat că şantierul de la Teatrul Regal fusese închis. Fondurile se epuizaseră cu luni în urmă.

Edificiul era o peşteră enormă şi inutilă. Seninătatea pe care mi-o arăta Mihail era de faţadă. Nu ieşea din casă cu săptămânile şi lunile. Stătea închis la el în birou şi abia dacă

mânca sau dormea. Joan Shelley mi-a mărturisit mai târziu că se temea pentru sănătatea trupului şi minţii lui. Îl cunoştea mai bine ca oricine şi încă de la început îi stătuse alături la toate experimentele. Mi-a vorbit limpede despre obsesia lui Mihail pentru bolile degenerative şi încercarea lui disperată de a descoperi cum acestea deformau şi atrofiau trupurile natura. Căci văzuse mereu în ele o forţă, o ordine şi o voinţă superioare oricărei raţiuni. După el, natura era o bestie ce-şi devora propriii prunci, fără să-i pese de destinul 162

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

şi soarta lor. Aduna fotografii ale unor cazuri ciudate de atrofie şi fenomene medicale. Spera să găsească în ele un răspuns: cum să-şi înşele demonii.

Atunci au devenit vizibile primele simptome ale răului.

Mihail ştia că îl purta în sine şi că acesta aştepta răbdător ca un mecanism de ceas. O ştiuse dintotdeauna, încă de când, la Praga, îşi văzuse fratele murind. Trupul începea să i se autodistrugă. Oasele i se dezintegrau. Mihail îşi ţinea mâinile înmănuşate. Îşi ascundea chipul şi trupul, îmi evita tovărăşia. Mă făceam că nu observ, dar era adevărat: silueta i se modifica. Într-o zi de iarnă, strigătele lui m-au deşteptat în zori. Urlând, Mihail concedia slujitorii. Nimeni nu i-a putut ţine piept, căci toţi îi luaseră frica în ultimele luni.

Doar Luis a refuzat să ne părăsească. Plângând de furie, Mihail a spart toate oglinzile şi s-a grăbit să se închidă în birou.

Într-o noapte, l-am rugat pe Luis să-l caute pe doctorul Shelley. De două săptămâni, Mihail nu ieşea şi nu-mi răspundea când îl strigam. Îl auzeam plângând cu sughiţuri şi vorbind singur în birou. Nu mai ştiam ce să fac. Îl pierdeam. Cu ajutorul lui Shelley şi al lui Luis, am forţat uşa şi l-am scos de acolo. Am constatat cu groază că Mihail îşi operase propriul trup, încercând să-şi refacă mâna stângă, care devenea o grotescă gheară imposibil de folosit. Shelley i-a administrat un sedativ şi i-am vegheat somnul până în zori. În noaptea aceea lungă, privind cu deznădejde agonia vechiului său prieten, Shelley şi-a vărsat amarul, încălcându-şi promisiunea de a nu dezvălui vreodată istoria pe care Mihail i-o spusese cu câţiva ani în urmă.

Ascultându-i vorbele, am înţeles că nici poliţia, nici inspectorul Florián nu pricepuseră că urmăreau o fantasmă.

Mihail n-a fost nicicând un criminal sau un escroc. A fost, pur şi simplu, un om care credea că soarta îl menise să

păcălească moartea înainte ca ea să-l tragă pe sfoară.

163

- MARINA -

Mihail Kolvenik s-a născut în tunelurile canalelor de scurgere din Praga ultimei zile a secolului al XIX-lea.

Mama lui era o slujnicuţă de numai şaptesprezece ani, angajată în palatul unei familii din marea nobilime.

Frumuseţea şi nevinovăţia ei o transformaseră în favorita stăpânului. Când s-a aflat că era însărcinată, a fost alungată

ca un câine râios, pe străzile acoperite de zăpadă şi murdărie. Marcată pe viaţă. În vremea aceea, iarna acoperea străzile cu un strat de moarte. Se spunea că săracii fugeau să se ascundă în vechile canale de scurgere. Legenda locului spunea că sub străzile Pragăi era un adevărat oraş al tenebrelor, unde mii de dezmoşteniţi ai sorţii trăiau fără să

mai revadă lumina soarelui. Cerşetori, bolnavi, orfani şi fugari. Printre ei, prindea rădăcini cultul unui bărbat enigmatic, poreclit Prinţul Milogilor. Se spunea că nu avea vârstă, ci un chip de înger cu priviri de foc. Că umbla învăluit într-o mantie din fluturi negri şi îi primea în regatul lui pe toţi cei cărora cruzimea lumii le refuzase orice posibilitate de a supravieţui la suprafaţă. Căutându-i lumea de umbre, pentru a supravieţui, tânăra s-a dus în subterane.

Curând a aflat că legenda era adevărată. Acolo oamenii trăiau în negurile tunelurilor. Aveau legi proprii. Şi propriul lor Dumnezeu: Prinţul Milogilor. Nimeni nu-l văzuse vreodată, dar toţi credeau în el şi îi aduceau ofrande. Toţi îşi marcau cu fierul roşu pe piele emblema fluturelui negru.

Profeţia spunea că, într-o zi, un mesia trimis de Prinţul Milogilor avea să ajungă în tuneluri şi să-şi dea viaţa pentru a-i scăpa de suferinţe pe cei ce locuiau acolo. Şi tot ei aveau să-l piardă pe acel mesia.

Acolo, tânăra mamă a adus pe lume doi gemeni: Andrei şi Mihail. Andrei a sosit pe lume marcat de o boală teribilă.

Oasele nu i se întăreau şi trupul îi creştea fără formă şi structură. Un om din tuneluri, un medic urmărit de justiţie, a lămurit-o că boala era incurabilă. Sfârşitul băiatului era doar o chestiune de timp. Dar fratele lui, Mihail, era un băiat deştept şi retras, care visa să iasă într-o zi din tuneluri şi să

164

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

ajungă la suprafaţă. Adeseori cocheta cu ideea că, poate, chiar el era aşteptatul mesia. N-a aflat nicicând cine îi era tată, aşa că în minte i-a prins rădăcini gândul că acesta era Prinţul Milogilor, pe care credea că-l auzea în vise. Nu dădea semne că ar suferi şi el de boala teribilă care avea să-i ia viaţa fratelui său. Într-adevăr, Andrei a murit la şapte ani, fără să fi ieşit vreodată din canalele de scurgere. După ce a murit, trupul i-a fost aruncat în torentele subterane, conform ritualului practicat de oamenii din tenebre. Mihail şi-a întrebat mama de ce se întâmplaseră toate acelea.

— Aşa a vrut Domnul, Mihail, i-a răspuns mama.

Mihail nu avea să-i uite nicicând vorbele. Moartea micului Andrei a fost pentru mamă o lovitură teribilă. În iarna ce a urmat, s-a îmbolnăvit de pneumonie. Mihail i-a stat alături până în ultima clipă, strângându-i mâna tremurândă. Avea douăzeci şi şase de ani şi un chip de bătrână.

— Aşa a vrut Domnul, mamă? a întrebat Mihail trupul lipsit de viaţă.

N-a primit niciodată răspuns. Peste câteva zile, tânărul a ieşit la suprafaţă. Nimic nu-l mai lega de lumea subterană.

Mort de foame şi frig, a căutat adăpost într-un portal.

Întâmplarea a vrut ca un medic ce se întorcea dintr-o vizită, Antonin Kolvenik, să dea de el acolo. Doctorul l-a luat şi l-a dus la o cârciumă unde i-a dat mâncare caldă.

— Cum te cheamă, băiete?

— Mihail, domnule.

Antonin Kolvenik s-a albit la faţă.

— Am avut un fiu pe care îl chema la fel. A murit. Unde ţi-e familia?