Când adusesem albumul din seră, îi furasem lui Mihail Kolvenik singura amintire de la fiica pe care nu ajunsese s-o cunoască.

— Shelley a crescut-o pe María ca pe propria-i fiică, dar ea intuise că istoria spusă de doctor nu era adevărată, că mama ei nu murise la naştere. Shelley n-a ştiut nicicând să mintă.

În timp, María a găsit vechile caiete ale lui Mihail în biroul doctorului şi a reconstituit povestea pe care v-am spus-o.

María moştenise nebunia tatălui său. Îmi aduc aminte că, în ziua când i-am spus lui Mihail că eram însărcinată, el a surâs. Zâmbetul lui m-a umplut de nelinişte, deşi nu ştiam de ce. Doar peste ani am aflat din însemnările lui că fluturele negru din canale îşi înghite propriii descendenţi şi, îngropându-se pentru a muri, ia cu el trupul unei larve, pe care o devorează când reînvie. Când voi aţi descoperit sera, după ce m-aţi urmărit de la cimitir, María a descoperit şi ea, 173

- MARINA -

în sfârşit, ceea ce căuta de ani de zile. Flaconul cu ser păstrat de Shelley. Şi, după treizeci de ani, Mihail s-a întors din moarte. De atunci s-a tot hrănit cu ea, refăcându-se din fragmente luate de la alte corpuri, prinzând puteri, creând alte fiinţe ca el…

Am înghiţit în sec şi mi-am amintit ce văzusem în tuneluri cu o noapte înainte.

— Când am înţeles ce se petrecea, a continuat Eva Irinova, am vrut să-i spun lui Sentís că el va cădea primul. Ca să nu-mi dezvălui identitatea, m-am folosit de tine, Óscar, cu ajutorul cărţii de vizită. Credeam că, văzând-o şi auzind puţinul ştiut de voi, avea să se teamă şi să se protejeze. L-am subestimat din nou pe acel bătrân meschin. A vrut să-i taie calea lui Mihail şi să-l distrugă. L-a târât pe Florián după el.

Luis s-a dus la cimitirul din Sarriá şi a aflat că mormântul era gol. La început, am bănuit că Shelley ne trădase.

Credeam că fusese în seră şi construise noile creaturi. Poate că nu voia să moară înainte de a înţelege misterele pe care Mihail le lăsase neexplicate. Nicicând n-am fost siguri de el.

Când am priceput că o ocrotea pe María era prea târziu.

Acum Mihail are să vină după noi.

— De ce? a întrebat Marina. Pentru ce-ar trebui să revină

aici?

Doamna şi-a descheiat în tăcere cei doi nasturi superiori ai rochiei şi a scos la lumină lanţul unei medalii. De el atârna un flacon de sticlă în care strălucea un lichid de culoarea smaraldului.

— Pentru asta, a zis.

174

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

24

Priveam în lumină flaconul cu ser când l-am auzit. L-a auzit şi Marina. Ceva se târa pe cupola teatrului.

— Sunt aici, a spus Luis Claret din uşă, cu glas sumbru.

Fără să se arate surprinsă, Eva Irinova a pus flaconul la loc. L-am văzut pe Claret scoţându-şi revolverul şi încercând trăgaciul. Gloanţele de argint date de Shelley licăreau înăuntru.

— Acum plecaţi, ne-a poruncit Eva Irinova. Cunoaşteţi adevărul. Învăţaţi să-l uitaţi.

Avea chipul ascuns sub un voal, iar vocea ei mecanică nu avea nicio expresie. Mi-a fost cu neputinţă să deduc ce urmărea cu vorbele ei.

— Secretul dumneavoastră e în mâini bune, am spus totuşi.

— Adevărul e mereu apărat de oameni, a replicat Eva Irinova. Hai, plecaţi odată.

Luis Claret ne-a făcut semn să-l urmăm, şi am ieşit din cabină. Prin cupola de cristal, luna proiecta un dreptunghi de lumină argintie pe scenă. Pe el, profilate ca nişte umbre dansând, se observau siluetele lui Mihail Kolvenik şi ale creaturilor lui. Am ridicat privirea şi mi s-a părut că disting aproape o duzină.

— Sfinte Dumnezeule… a murmurat Marina lângă mine.

Claret privea în aceeaşi direcţie. I-am citit teama în ochi.

Una dintre siluete a lovit brutal în acoperiş. Claret a pus degetul pe trăgaci şi a ţintit. Creatura continua să lovească

şi, în câteva secunde, sticla urma să cedeze.

— E un tunel sub fosa orchestrei, care traversează

stalurile până la vestibul, ne-a informat Luis Claret fără să-şi ia ochii de la cupolă. O să găsiţi o trapă micuţă sub scara principală, care dă într-o trecere. Urmaţi-o până la ieşirea de incendiu.

— N-ar fi mai simplu să facem cale-întoarsă? am întrebat.

Prin apartamentul dumneavoastră.

175

- MARINA -

— Nu. Au fost deja acolo. Marina m-a prins şi a tras de mine.

— Să facem ce ne spune, Óscar.

M-am uitat la Claret. În ochii lui se putea citi liniştea rece a celui ce iese în calea morţii cu capul sus. Într-o clipă, cristalul cupolei a explodat în mii de cioburi, şi ceva ce părea un lup a căzut pe scenă, urlând. Claret i-a tras un glonţ în cap, nimerind în plin, dar deasupra se profilau deja siluetele celorlalţi monştri. Imediat l-am recunoscut pe Kolvenik, chiar în mijlocul lor. La un semn al lui, toţi s-au târât spre teatru.

Marina şi cu mine am sărit în fosa orchestrei, urmând indicaţiile lui Claret, în timp ce acesta ne acoperea spatele.

Am auzit altă detunătură, asurzitoare. M-am întors pentru ultima oară înainte de a intra în trecerea îngustă. Un trup în zdrenţe sângerânde s-a ivit dintr-un salt pe scenă şi s-a aruncat asupra lui Claret. Impactul glonţului îi făcuse în piept o gaură cât pumnul, din care ieşea fum. Trupul continua să înainteze, când am închis trapa şi am împins-o pe Marina înăuntru.

— Ce-o să fie cu Claret?

— Nu ştiu, am minţit. Fuge.

Am pornit prin tunel. Nu putea avea mai mult de un metru lăţime şi un metru şi jumătate înălţime. Trebuia să înaintăm, aplecându-ne şi pipăind pereţii, ca să nu ne pierdem echilibru. Abia înaintaserăm câţiva metri, când am auzit paşi deasupra noastră. Ne urmăreau spre staluri, căutându-ne.

Ecoul bubuiturilor era tot mai puternic. M-am întrebat cât timp şi câte gloanţe mai avea Claret înainte ca haita lor să-l sfâşie.

Brusc, cineva ne-a ridicat o placă de lemn putred deasupra capetelor. Lumina a intrat ca un pumnal, orbindu-ne, şi ceva ne-a căzut la picioare, un cadavru. Claret. Avea ochii goi, lipsiţi de viaţă. Ţeava pistolului din mâini încă îi mai fumega. Nu avea semne, nici răni vizibile pe trup, dar ceva era nelalocul lui. Marina a privit pe deasupra mea şi a gemut. Îi rupseseră beregata cu o forţă brutală şi avea chipul 176

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

întors la spate. O umbră ne-a acoperit, şi am observat că pe prietenul credincios al lui Kolvenik se aşeza un fluture negru.

Neatent, n-am observat prezenţa lui Mihail până când n-a trecut prin lemnul devenit moale, înconjurând cu gheara lui gâtul Marinei. A ridicat-o şi a luat-o de lângă mine înainte s-o pot prinde. L-am strigat pe nume. Şi atunci mi-a vorbit. N-am să-i uit glasul niciodată.