- MARINA -

săracii care ocupau edificiul rămăseseră prinşi între dărâmături. Nu se cunoştea identitatea a două trupuri arse, găsite îmbrăţişate în vârful cupolei. Adevărul, aşa cum prezisese Eva Irinova, nu ajunsese la oameni.

Niciun jurnal n-a pomenit de vechea poveste a Evei Irinova şi a lui Mihail Kolvenik. Ea nu mai interesa pe nimeni. Îmi amintesc de dimineaţa când stăteam împreună cu Marina în faţa unui chioşc de pe Ramblas. Prima pagină a ziarului La Vanguardia titra cu litere mari: ARDE BARCELONA!

Oameni curioşi sau treziţi în zori se grăbeau să cumpere prima ediţie, întrebându-se cine smălţuise cerul cu argint.

Ne-am depărtat molcom, îndreptându-ne spre piaţa Cataluña, pe când în jur continuau să cadă fulgii de cenuşă, ca o zăpadă moartă.

184

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

25

În zilele ulterioare incendiului de la Marele Teatru Regal, un val de frig s-a abătut asupra Barcelonei. Pentru prima oară după mulţi ani, un văl de nea a acoperit oraşul din port până în vârful dealului Tibidabo. Marina şi cu mine am petrecut în compania lui Germán un Crăciun cu tăceri şi priviri piezişe. Marina abia dacă pomenea de cele întâmplate şi am observat că începea să fugă de tovărăşia mea, preferând să stea în odaia ei şi să scrie. Îmi omoram vremea jucând cu Germán interminabile partide de şah în marele salon, la căldura căminului. Priveam ninsoarea şi aşteptam să rămân singur cu Marina. Un moment care nu mai sosea.

Germán se prefăcea că nu-şi dă seama ce se petrece şi încerca să mă încurajeze, conversând cu mine.

— Marina spune că vrei să fii arhitect, Óscar.

Eu încuviinţam, fără să mai ştiu ce voiam. Îmi petreceam nopţile veghind, redispunând piesele poveştii trăite. Am încercat să-mi alung din minte strigoii lui Kolvenik şi Evei Irinova. De nenumărate ori m-am gândit să-i fac o vizită

bătrânului doctor Shelley, pentru a-i istorisi ce se petrecuse.

Dar n-am avut curaj să-l înfrunt şi să-i spun că o văzusem murind pe femeia pe care o crescuse ca pe propria-i fiică sau că-l văzusem arzând pe cel mai bun prieten al său.

În ultima zi a anului, fântâna din grădină a îngheţat. M-am temut că zilele mele alături de Marina se sfârşeau.

Curând trebuia să mă întorc la internat. Am petrecut noaptea Anului Nou la flacăra lumânărilor, ascultând dangătele îndepărtate ale bisericii din piaţa Sarriá. Afară

continua să ningă, şi mi s-a părut că stelele căzuseră brusc de pe cer. La miezul nopţii, am toastat în şoaptă. Am căutat ochii Marinei, dar ea s-a retras în penumbră. În noaptea aceea am încercat să analizez ce făcusem sau spusesem ca să se poarte aşa. Simţeam prezenţa Marinei în odaia vecină.

Mi-o închipuiam trează, o insulă pe care curentul o purta tot 185

- MARINA -

mai departe. Am lovit în perete cu încheieturile degetelor. În van. N-am primit niciun răspuns.

Mi-am împachetat lucrurile şi am scris un bilet. Îmi luam rămas-bun de la Germán şi Marina, mulţumindu-le pentru ospitalitate. Ceva nelămurit se rupsese şi simţeam că nu mai aveam ce căuta acolo. În zori, am lăsat biletul pe masa din bucătărie şi m-am întors la internat. Îndepărtându-mă, eram sigur că Marina mă privea de la fereastra ei. Mi-am luat adio, făcând un semn cu mâna, în speranţa că avea să mă vadă.

Paşii mi s-au imprimat în zăpada de pe străzile pustii.

Mai erau câteva zile până la întoarcerea celorlalţi interni.

Odăile de la etajul patru erau lagune de singurătate, în timp ce-mi desfăceam bagajul, padre Seguí mi-a făcut o vizită. L-am salutat cu o politeţe convenţională şi am continuat să-mi fac ordine în haine.

— Curioşi oameni sunt elveţienii, a zis. Pe când ceilalţi îşi ascund păcatele, ei le învelesc în staniol cu lichior, le pun o fundă şi le vând la greutatea lor în aur. Prefectul mi-a trimis de la Zurich o cutie imensă cu bomboane şi aici n-am pe nimeni cu care s-o împart. Cineva trebuie să-mi dea o mână

de ajutor înainte ca doña Paula să le găsească.

— Contaţi pe mine, am propus fără convingere.

Seguí s-a dus la fereastră şi a privit oraşul de la picioarele noastre, un miraj. S-a întors şi s-a uitat la mine de parcă îmi citea gândurile.

— Un bun prieten mi-a spus odată că dilemele sunt aidoma gândacilor de bucătărie. Vorbea pe tonul glumeţ pe care îl folosea când voia să fie serios. Dacă-s scoşi la lumină, se sperie şi fug.

— Prietenul acela era, probabil, un înţelept, am zis.

— Nu, a replicat Seguí. Dar era un om bun. La mulţi ani, Óscar.

— La mulţi ani, padre.

186

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

Mi-am petrecut zilele rămase până la începerea cursurilor aproape fără să ies din cameră. Încercam să citesc, dar cuvintele zburau de pe pagini. Pierdeam ore întregi la geam, contemplând în depărtare vila lui Germán şi a Marinei. M-am gândit de mii de ori să mă întorc şi de tot atâtea ori m-am aventurat până la străduţa care ducea până la gardul ei.

Printre crengile goale ale copacilor nu se mai auzea gramofonul lui Germán, doar vântul. Noapte de noapte, retrăiam întâmplările din ultimele săptămâni până când, epuizat, mă cufundam într-un somn fără odihnă, febril, sufocant.

Cursurile au început o săptămână mai târziu. Erau zile de plumb, cu ferestre aburite şi radiatoare ce picurau în beznă.

Vechii mei colegi şi hărmălaia lor îmi păreau străini. Nu puteam şi nici nu voiam să iau parte la vorbăria lor despre daruri, petreceri, amintiri. Vocile profesorilor lunecau pe lângă mine. Nu pricepeam ce importanţă aveau elucubraţiile lui Hume sau ce puteau face ecuaţiile derivate pentru a întârzia trecerea timpului şi a schimba soarta lui Mihail şi a Evei. Ori propria-mi soartă.

Amintirea Marinei şi a aventurilor cutremurătoare la care luaserăm parte împreună mă împiedica să gândesc, să

mănânc sau să port o discuţie coerentă. Era singura persoană căreia îi puteam împărtăşi neliniştile mele, şi nevoia prezenţei ei ajunsese să-mi provoace o durere fizică.

Nimeni şi nimic nu-mi putea alina arzătoarea durere interioară. Am devenit o figură cenuşie de pe coridoare.

Umbra mi se topea pe pereţi. Zilele curgeau una după alta ca frunzele moarte. Speram să primesc un bileţel de la Marina, un semn că dorea să mă revadă. O simplă scuză pentru a fugi la ea, trecând peste distanţa dintre noi, care părea zi de zi tot mai mare. Nici vorbă. Mi-am omorât timpul, străbătând locurile pe unde umblaserăm împreună. Mă aşezam pe băncile din piaţa Sarriá, aşteptând s-o zăresc.

187

- MARINA -

La sfârşitul lui ianuarie, padre Seguí m-a convocat la el în birou. Privindu-mă sumbru şi pătrunzător, m-a întrebat ce era cu mine.

— Habar n-am, am răspuns.

— Poate că, dacă stăm de vorbă, aflăm, mi-a propus Seguí.

— Nu cred, am spus şi imediat mi-a părut rău că am fost atât de tăios.

— Ai petrecut Crăciunul departe de internat. Pot să întreb cu cine?

— Cu familia.