Am deschis ochii şi am zâmbit. Palidă, Marina mă privea serios.
— Delirai. Vorbeai în somn…
— Ce spuneam?
— Prostii.
Am dus degetele la gât. Simţeam că mă doare.
— Nu te atinge, a spus Marina, dându-mi mâna la o parte.
Ai o rană zdravănă la gât. Şi tăieturi pe umeri şi spate. Cine ţi le-a făcut?
— Nu ştiu…
Marina a suspinat, neliniştită.
— Eram moartă de frică pentru tine. Nu ştiam ce să fac.
M-am dus la o cabină, să-l sun pe Florián, dar la bar mi-au spus că tu tocmai telefonaseşi şi că inspectorul plecase fără
să spună unde. Am sunat iar înainte de a se lumina, dar nu se întorsese încă…
— Florián a murit, şi, pronunţând numele bietului inspector, glasul mi s-a frânt. Ieri noapte m-am dus iar la cimitir, am început să spun.
— Eşti nebun, m-a întrerupt Marina.
144
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
Probabil că avea dreptate. Fără să mai spună nimic, mi-a oferit al treilea pahar cu apă. L-am băut până la ultimul strop. Apoi i-am explicat pe îndelete ce se întâmplase cu o noapte mai înainte. La sfârşit, Marina s-a limitat să mă
privească în tăcere. Mi s-a părut că o mai îngrijora ceva, un fapt fără nicio legătură cu toate explicaţiile mele. A stăruit să
mănânc tot ce-mi adusese, chiar dacă nu mi-era foame. Mi-a dat pâine cu ciocolată şi nu şi-a luat ochii de la mine până
nu i-am dovedit că înghiţisem aproape jumătate de tabletă şi o chiflă cât un taxi. Nelăsându-se aşteptat, zahărul mi-a biciuit sângele, şi curând am simţit că reînvii.
— Pe când dormeai, m-am jucat de-a detectivii, a spus Marina, arătând spre noptiera pe care era un volum gros, legat în piele.
Am citit titlul de pe cotor.
— Te interesează entomologia?
— Gâze, a zis Marina. L-am găsit pe prietenul nostru, fluturele negru.
— Teufel.
— O gâză adorabilă. Stă în tuneluri şi subsoluri, în beznă.
Trăieşte paisprezece zile. Înainte să moară, se îngroapă în moloz şi, după trei zile, din el apare o larvă.
— Învie?
— Am putea spune şi aşa.
— Şi cu ce se hrăneşte? am întrebat. În tuneluri nu-s flori, nici polen…
— Îşi mănâncă puii, a precizat Marina. Aici scrie tot.
Vieţile exemplare ale verişoarelor noastre, insectele.
Marina s-a apropiat de fereastră şi a tras perdelele. Soarele a invadat odaia. Dar ea a rămas acolo, gânditoare. Aproape că puteam auzi cum i se roteau angrenajele creierului.
— Ce sens ar avea să te atace ca să ia albumul de fotografii şi apoi să le lase baltă?
— Probabil că atacatorul căuta ceva din acest album.
— Dar, orice-ar fi, nu mai era acolo, a completat Marina.
— Doctorul Shelley, am spus, amintindu-mi subit.
145
- MARINA -
Marina m-a privit, fără să priceapă.
