Când abia împlinisem şapte-opt ani, Serghei a zis că
venise vremea să-mi câştig pâinea. M-au luat în spectacol, întâi ca mascotă a trucurilor lui Vladimir, apoi cu un număr propriu, în care fredonam un cântec de leagăn unui urs care sfârşea prin a aţipi. Numărul, care la început era doar un moment de trecere, permiţându-le trapeziştilor să se pregătească, s-a dovedit a fi un succes. Nimeni n-a fost mai uimit ca mine. Serghei a hotărât să mi-l amplifice. Aşa am ajuns să cânt pe o platformă luminată refrene pentru nişte 151
- MARINA -
lei bătrâni, famelici şi bolnavi. Animalele şi publicul mă
ascultau hipnotizate. Viena vorbea despre fetiţa a cărei voce îmblânzea jivinele. Şi toţi plăteau să mă vadă. Aveam nouă
ani.
Serghei a înţeles imediat că nu mai avea nevoie de circ.
Fetiţa ceacâră îi adusese norocul dorit. A făcut toate formalităţile pentru a-mi deveni tutore legal şi a anunţat restul companiei că ne vom instala pe cont propriu. A spus că circul nu era un loc adecvat creşterii unei fetiţe. Când s-a aflat că se furase o parte din economiile făcute de circ de-a lungul anilor, Serghei şi Tatiana l-au acuzat pe Vladimir, adăugând că acesta îşi mai lua şi unele libertăţi neîngăduite cu mine. Autorităţile l-au suspectat şi arestat pe Vladimir, dar banii nu s-au găsit niciodată.
Pentru a-şi sărbători independenţa, Serghei a cumpărat o maşină de lux, o garderobă de dandy pentru el şi bijuterii pentru Tatiana. Ne-am mutat într-o vilă închiriată de Serghei într-o pădure vieneză. N-a fost niciodată limpede de unde veneau banii necesari acestui lux. Eu cântam în toate după-amiezile şi serile într-un teatru de lângă operă, într-un spectacol intitulat «îngerul din Moscova». Mi-au dat numele de Eva Irinova, după o idee a Tatianei, care îl luase dintr-un roman foileton de succes, ce apărea în presă. Aceea a fost prima dintre multe alte invenţii similare. La sugestia Tatianei, mi s-au adus profesori de canto şi artă dramatică şi un maestru de dans. Când nu eram pe scenă, repetam.
Serghei nu-mi permitea să am prieteni, să ies la plimbare, să
stau singură ori să citesc cărţi. «E pentru binele tău», obişnuia să-mi spună. Când trupul a început să mi se dezvolte, Tatiana a insistat să am propria mea odaie. Serghei a acceptat, nemulţumit, dar a stăruit să ţină el cheia. Se întorcea adeseori beat la miezul nopţii şi încerca să intre în camera mea. Cel mai adesea era atât de beat, că nici nu putea băga cheia în broască. Alteori, da. Aplauzele unanime ale publicului au fost singura mea satisfacţie în acei ani. Cu vremea, am ajuns să am nevoie de ele mai mult ca de aer.
152
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
Călătoream mai tot timpul. Succesul meu de la Viena ajunsese la urechile impresarilor din Paris, Milano şi Madrid.
Serghei şi Tatiana mă însoţeau peste tot. Fireşte, n-am văzut niciun sfanţ din tot ce câştigam în concerte, nici nu ştiu ce s-a făcut cu banii. Serghei era mereu urmărit de datorii şi creditori. Vina, spuneau, îmi aparţinea. Totul se ducea pe îngrijirea şi întreţinerea mea. În schimb, eu nu eram în stare să mulţumesc pentru tot ceea ce el şi Tatiana făcuseră
pentru mine. Serghei m-a convins că eram o fetiţă murdară, leneşă, ignorantă şi proastă. O biată nefericită, care nu avea nicicând să facă nimic de valoare, pe care nimeni n-avea s-o iubească ori s-o respecte. Dar nimic nu avea nicio însemnătate, fiindcă, îmi şoptea Serghei la ureche, duhnind a vodcă, Tatiana şi el aveau să-mi poarte de grijă şi să mă
apere mereu de toţi.
În ziua când am împlinit şaisprezece ani, mi-am dat seama că mă uram şi abia dacă îmi suportam imaginea din oglindă.
N-am mai mâncat. Propriu-mi trup îmi repugna şi încercam să-l ascund sub haine murdare şi zdrenţuite. Într-o zi, am găsit la gunoi o lamă de bărbierit veche, de la Serghei. Am dus-o în odaia mea şi am luat obiceiul de a-mi cresta mâinile şi braţele cu ea. Ca să mă pedepsesc. Noapte de noapte, Tatiana îmi îngrijea rănile în tăcere.
Doi ani mai târziu, la Veneţia, un conte care mă văzuse cântând m-a cerut de soţie. Serghei a aflat chiar în acea noapte şi m-a bătut crunt. Loviturile lui mi-au distrus buzele şi două coaste. Nu l-au oprit decât Tatiana şi poliţia. Am părăsit Veneţia într-o ambulanţă. Ne-am întors la Viena, dar Serghei avea grave probleme financiare. Primeam ameninţări.
Într-o noapte, pe când dormeam, nişte necunoscuţi ne-au dat foc la casă. Cu câteva săptămâni înainte, Serghei primise oferta unui impresar din Madrid, pentru care cântasem altă
dată cu succes. Daniel Mestres, aşa îl chema, avea acţiuni majoritare la bătrânul Teatru Regal din Barcelona şi voia să
deschidă stagiunea cu mine. Aşadar, ne-am făcut valizele şi în zori am fugit la Barcelona cu ce aveam pe noi. Urma să
153
- MARINA -
împlinesc nouăsprezece ani şi mă rugam cerului să nu ajung la douăzeci. De ceva vreme, plănuiam să-mi iau viaţa. Nimic nu mă lega de lume. Eram moartă de mult, dar abia acum îmi dădeam seama. Atunci l-am cunoscut pe Mihail Kolvenik.
Eram de câteva săptămâni la Teatrul Regal. În companie umbla vorba că un anume domn ocupa noapte de noapte aceeaşi lojă pentru a mă auzi cântând. Pe atunci, prin Barcelona circulau tot soiul de zvonuri despre Mihail Kolvenik. Despre cum făcuse avere. Despre viaţa şi identitatea sa, plină de taine şi enigme. Legenda îl preceda.
Într-o noapte, intrigată de acel personaj straniu, am hotărât să-l invit în cabină, după spectacol. Era aproape miezul nopţii când Mihail Kolvenik mi-a bătut în uşă. După atâtea zvonuri, mă aşteptam la un bărbat ameninţător şi arogant.
Prima mea impresie a fost, totuşi, că era timid şi rezervat.
Purta un costum închis la culoare, simplu şi fără alte podoabe decât broşa mică ce-i strălucea pe rever: un fluture cu aripile deschise. Mi-a mulţumit pentru invitaţie şi mi-a împărtăşit admiraţia pe care o avea pentru mine, arătându-se onorat să mă cunoască. I-am răspuns că, ţinând seama de tot ce auzisem despre el, onoarea era de partea mea. A zâmbit şi mi-a sugerat să dau uitării zvonurile. Mihail avea cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată. Când surâdea, puteai să dai crezare oricăror vorbe care i s-ar fi desprins de pe buze. Cineva a spus odată că, de-ar fi vrut, Mihail l-ar fi putut convinge pe Cristofor Columb că
Pământul era plan ca o hartă; şi avea dreptate. În noaptea aceea, m-a convins să-l însoţesc într-o plimbare pe străzile Barcelonei. Mi-a explicat că, după miezul nopţii, obişnuia adesea să străbată oraşul adormit. De când sosiserăm la Barcelona, eu abia dacă ieşisem din teatru, aşa că am acceptat. Ştiam că, dacă aflau, Serghei şi Tatiana aveau să se înfurie, dar nu-mi păsa. Am ieşit incognito pe uşa avanscenei. Mihail mi-a oferit braţul şi am mers pe jos până
în zori. Mi-a arătat oraşul vrăjit, aşa cum îl vedea el. Mi-a vorbit despre tainele acestuia, cotloanele fermecate şi spiritul 154
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
străzilor lui. Mi-a evocat o mie şi una de legende. Am străbătut drumurile de taină ale Cartierului Gotic şi ale oraşului vechi. Mihail părea să ştie totul. Ştia cine locuise în fiecare imobil, ce crime ori iubiri fuseseră trăite în spatele fiecărui zid şi al fiecărei ferestre. Cunoştea numele tuturor arhitecţilor şi meşterilor, ca şi cele o mie de nume neştiute ale constructorilor din acele locuri. În timp ce-mi vorbea, am avut impresia că nu mai împărtăşise nimănui acele istorii.
M-a copleşit singurătatea pe care o degaja fiinţa lui şi, la un moment dat, am crezut că disting în el abisul nesfârşit pe care nu mă puteam opri să-l cercetez. Zorii ne-au găsit pe o bancă din port. M-am uitat la necunoscutul cu care hoinărisem pe străzi ceasuri la rând şi mi s-a părut că-l ştiam dintotdeauna. I-am şi spus-o. A râs şi, chiar atunci, cu ciudata certitudine pe care o ai doar de câteva ori în viaţă, am ştiut că aveam să-mi petrec restul vieţii alături de el.
În acea noapte, Mihail s-a arătat convins că viaţa ne oferă
puţine momente de fericire pură. Uneori, doar câteva zile ori săptămâni. Alteori, câţiva ani. Totul ţine de norocul personal.
Amintirea unor asemenea clipe ne însoţeşte veşnic, devenind o ţară a amintirii, unde încercăm fără succes să revenim tot restul vieţii. Nu voi uita niciodată acea primă noapte, când ne-am plimbat prin oraş…
Reacţia lui Serghei şi a Tatianei nu s-a lăsat aşteptată. Mai ales a lui Serghei. Mi-a interzis să-l revăd pe Mihail sau să
stau de vorbă cu el. Mi-a zis că, dacă mai părăseam teatrul fără voia lui, avea să mă omoare. Pentru prima oară în viaţă, nu-mi mai inspira teamă, ci doar dispreţ. Ca să-l înfurii şi mai abitir, i-am spus că Mihail mă ceruse de soţie şi că
