— Asta o să-i placă logodnicei tale? mă întreba Lulú, lingându-şi buzele nespus de roşii.

Nu i-am spus că Marina nu-mi era logodnică. Eram mândru că exista cineva care putea crede aşa ceva. În plus, experienţa cumpărării de lenjerie cu Lulú a fost atât de îmbătătoare, că m-am mărginit să încuviinţez totul ca prostul. Când i-am povestit, Germán a râs cu poftă şi mi-a mărturisit că şi el o credea pe soţia doctorului foarte primejdioasă pentru sănătate. Era prima oară după luni de zile când îl vedeam râzând.

Într-o sâmbătă dimineaţă, pe când ne pregăteam să

mergem la spital, Germán m-a rugat să urc în camera Marinei să caut un flacon cu parfumul ei favorit. Căutând în sertarele comodei, am găsit pe fundul unuia o foaie de hârtie împăturită. Am desfăcut-o şi i-am recunoscut imediat scrisul. Textul Marinei vorbea despre mine. Era plin de 199

- MARINA -

tăieturi şi paragrafe şterse. Supravieţuiseră doar aceste rânduri:

Prietenul meu Óscar e unul dintre prinţii fără regat carealeargă pe-aici aşteptând ca sărutările să-l transforme însobol. Înţelege totul pe dos şi de aceea îmi şi place atât demult. Oamenii care cred că înţeleg totul la dreapta fac lucrurilela stânga, iar asta, venind de la o stângace, spune totul. Mă

priveşte şi crede că nu-l văd. Îşi închipuie că, dacă mă atinge,mă evapor şi că, dacă n-o face, s-ar evapora el. M-a urcat peun piedestal atât de înalt, că nu poate să ajungă la el. Credecă buzele mele sunt poarta raiului, dar nu ştie că-s otrăvite.

Iar eu sunt atât de laşă că, pentru a nu-l pierde, nu i-o spun.

Mă prefac că nu-l văd şi că, într-adevăr, am să mă evapor…

Prietenul meu Óscar e unul dintre prinţii care ar face bine să

stea deoparte de poveşti şi de prinţesele care le populează. Nuştie că-i Făt-Frumosul care trebuie să o sărute pe Frumoasadin Pădurea Adormită, ca s-o trezească din somnul ei veşnic,dar asta pentru că Óscar ignoră faptul că toate poveştile-sminciuni, deşi nu toate minciunile-s poveşti. Prinţii nu-sFrumoşi, iar Fetele din Păduri Adormite, chiar dacă nu-sfrumoase, nu se trezesc nicicând din somn. E cel mai bunprieten pe care l-am avut şi, dacă îl voi întâlni pe Merlin, amsă-i mulţumesc că mi-a tăiat calea.

Am pus hârtia la loc şi am coborât la Germán. Îşi pusese o cravată specială şi era mai însufleţit ca oricând. Mi-a zâmbit şi i-am întors surâsul. În taxi am zărit soarele strălucind.

Barcelona purta haine de sărbătoare, care îi prosteau şi pe turişti, şi norii, care se opreau şi ei să o privească. Dar nimic n-a izbutit să şteargă neliniştea pe care rândurile Marinei mi-o sădiseră în minte. Era 1 mai 1980.

200

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

28

În dimineaţa aceea, am găsit patul Marinei gol, fără

cearşafuri. Nu rămăsese vreo urmă nici din catedrala de lemn, nici din lucrurile ei. Când m-am întors, Germán pleca în goană după doctorul Rojas. M-am luat după el. L-am găsit în cabinetul lui; nu părea să fi pus geană peste geană.

— A avut o cădere.

Ne-a explicat că în noaptea anterioară, la nici două ore după plecarea noastră, Marina avusese o insuficienţă

respiratorie, iar inima i se oprise pentru treizeci şi patru de secunde. O resuscitaseră, iar acum era la secţia de terapie intensivă, în stare de inconştienţă. Starea ei era stabilă, iar Rojas credea că ea putea pleca de acolo în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, deşi nu voia să ne dea speranţe deşarte. Am observat că lucrurile Marinei, caietul, catedrala din lemn şi halatul pe care nu ajunsese să-l arboreze erau pe glaful ferestrei din cabinetul lui.

— O pot vedea pe fiica mea? a întrebat Germán.

Rojas ne-a însoţit personal la secţia de terapie intensivă.

Marina se afla sub o reţea de tuburi şi aparate de oţel, mai monstruoasă şi mai reală decât oricare dintre invenţiile lui Mihail Kolvenik. Zăcea ca o simplă bucată de carne, la adăpostul tinichelelor magice. Şi atunci am văzut adevăratul chip al demonului care îl chinuia pe Kolvenik şi i-am înţeles nebunia.

Îmi amintesc că Germán a izbucnit în plâns, şi o forţă

incontrolabilă m-a scos de acolo. Am fugit fără preget, până

mi-am pierdut suflul, şi am ajuns pe nişte străzi zgomotoase, pline de necunoscuţi care nu-mi cunoşteau suferinţa. În jur se mişcau oameni cărora nu le păsa de soarta Marinei nici cât negru sub unghie. Eram într-o lume unde viaţa ei era o simplă picătură de apă printre valuri. Şi nu mi-a venit în minte decât un singur loc în care mă puteam duce.

201

- MARINA -

Bătrânul edificiu de pe Ramblas era tot în abisul lui întunecos. Doctorul Shelley a deschis uşa, dar nu m-a recunoscut. Podeaua, care mirosea a vechi, era acoperită cu moloz. Lipsa Maríei plutea în aer şi îl făcea să ardă. Doctorul m-a privit dus, cu ochii ieşiţi din orbite. L-am însoţit în cabinet şi l-am rugat să se aşeze lângă fereastră. Toată trufia şi răutatea îi dispăruseră. Era doar un biet bătrân, singur şi deznădăjduit.

— A luat-o, a zis, a luat-o…

Am aşteptat respectuos să se liniştească. În sfârşit, a ridicat ochii şi m-a recunoscut. M-a întrebat ce voiam şi i-am spus. M-a privit gânditor.

— Nu mai există niciun flacon din serul lui Mihail Kolvenik. Au fost distruse. Nu-ţi pot da ceea ce nu am. Dar, dacă aş avea, nu ţi-aş face o mare favoare. Şi ai face o greşeală să-l foloseşti pentru prietena ta. Aceeaşi pe care a făcut-o şi Mihail…

I-am priceput vorbele cu întârziere. Nu avem urechi decât pentru ceea ce vrem să auzim, iar eu nu voiam să aud ce spunea. Shelley mi-a înfruntat privirea fără să clipească. Am bănuit că-mi recunoscuse disperarea, iar amintirile pe care ea i le trezea îl speriau. M-am mirat să descopăr că, de-ar fi depins de mine, chiar atunci aş fi luat-o pe drumul lui Kolvenik. Niciodată nu aveam să-l mai judec.

— Lumea oamenilor e viaţa, a spus doctorul. Moartea nu ne aparţine.

Mă simţeam teribil de ostenit. Voiam să mă predau şi nu ştiam cui. Am dat să plec. Înainte să ies, Shelley m-a strigat din nou.

— Chiar erai acolo? m-a întrebat.

Am încuviinţat.

— María a murit în pace, doctore.

I-am văzut ochii lucind în lacrimi. Mi-a întins mâna şi i-am strâns-o.

— Mulţumesc.

Nu l-am mai văzut niciodată.

202

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

Chiar la sfârşitul acelei săptămâni, Marina şi-a recăpătat cunoştinţa şi a plecat de la terapie intensivă. Au instalat-o într-un salon de la etajul doi, cu vedere spre Horta. Era singură. Nu mai scria în caiet şi abia se putea apleca pentru a privi catedrala aproape terminată de la fereastră. Rojas a cerut voie să-i facă un ultim set de analize. Germán a acceptat. Încă mai spera. Când Rojas ne-a anunţat rezultatele, la el în cabinet, i s-a frânt glasul. După luni de luptă, a trebuit să accepte evidenţa, iar Germán l-a îmbrăţişat, bătându-l pe umeri.

— Nu pot face mai mult… nu pot face altceva… Iertaţi-mă, gemea Damián Rojas.

Două zile mai târziu, am adus-o din nou pe Marina în Sarriá. Medicii nu mai puteau face nimic pentru ea. Ne-am luat adio de la doña Carmen, de la Rojas şi Lulú, care plângea continuu. Mica Valeria m-a întrebat unde-mi duceam logodnica şi dacă acea scriitoare vestită avea să-i mai spună poveşti.

— Acasă. O ducem acasă.

Am plecat de la internat într-o luni, fără să spun nimănui unde plecam. Nu-mi închipuiam că aveau să-mi remarce lipsa. Nici nu-mi păsa. Locul meu era lângă Marina. Am instalat-o în odaia ei. Acum terminată, catedrala stătea pe marginea ferestrei. A fost cel mai frumos edificiu pe care l-am construit vreodată. Germán şi cu mine făceam cu schimbul, veghind-o fără răgaz. Rojas ne spusese că nu avea să sufere, că avea să se stingă molcom, ca o flăcăruie în vânt.