acceptasem. Mi-a amintit că mi-era tutore legal şi că nu doar că nu mă va lăsa să mă mărit, ci că plecam la Lisabona.
Printr-o balerină a companiei, i-am trimis un mesaj disperat lui Mihail. Seara, înainte de spectacol, el a sosit la teatru însoţit de doi avocaţi. Mihail l-a anunţat pe Serghei că
semnase cu impresarul un contract prin care chiar din acea 155
- MARINA -
după-amiază devenea noul proprietar al Teatrului Regal. Iar el şi Tatiana erau concediaţi.
I-a arătat un dosar cu documente şi probe referitoare la activităţile ilegale desfăşurate de Serghei la Viena, Varşovia şi Barcelona. Material mai mult decât suficient pentru a-l băga după gratii pentru cincisprezece, douăzeci de ani. A adăugat un cec de o valoare superioară câştigurilor pe care le-ar fi putut obţine Serghei tot restul vieţii din tot soiul de tertipuri şi meschinării. Alternativa era următoarea: dacă în mai puţin de patruzeci şi opt de ore el şi Tatiana părăseau Barcelona pentru totdeauna şi se angajau să nu mă mai contacteze pe nicio cale, dosarul şi cecul erau ale lor; dacă refuzau, dosarul ajungea la poliţie împreună cu cecul, care urma să ungă
maşinăria justiţiei. Serghei a înnebunit de furie. A urlat ca un nebun că nu va renunţa nicicând la mine şi că, dacă
Mihail o ţinea pe-a lui, trebuia să treacă peste cadavrul său.
Mihail i-a zâmbit şi şi-a luat adio de la el. În acea noapte, Tatiana şi Serghei s-au dus la un individ ciudat, un ucigaş
plătit. Plecând de acolo, erau să le vină de hac câteva gloanţe anonime trase dintr-o trăsură. Ziarele au publicat ştirea, oferind ipoteze care să justifice atacul. A doua zi, Serghei a acceptat cecul lui Mihail şi a dispărut din oraş împreună cu Tatiana, fără să-şi ia rămas-bun…
Aflând de întâmplare, l-am întrebat pe Mihail dacă avea vreun amestec în atac. Doream cu disperare să-mi spună că
nu. M-a pironit cu privirea şi m-a întrebat de ce mă îndoiam de el. Simţeam că mor. Castelul din cărţile de joc ale fericirii şi speranţei părea gata să se prăbuşească. L-am întrebat iar.
Mihail a zis că nu. Că n-avea niciun amestec în atac.
— De-aş avea, niciunul n-ar mai fi viu, mi-a răspuns cu răceală.
La vremea aceea, a angajat unul dintre cei mai buni arhitecţi din oraş pentru a ridica, după indicaţiile lui, turnul de lângă parcul Güell. Nu s-a discutat niciun moment despre costuri. Pe când turnul era în construcţie, Mihail a închiriat un etaj întreg al vechiului Hotel Colón din piaţa Cataluña.
156
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
Ne-am instalat temporar acolo. Pentru prima oară în viaţă, am descoperit că puteam avea atâţia slujitori, încât să-mi fie cu neputinţă să-mi amintesc numele lor. Mihail avea doar unul, pe Luis, şoferul lui.
Bijutierii din Bagués mă vizitau acasă. Cei mai buni croitori îmi luau măsuri în vederea unei garderobe de împărăteasă. Mi-a deschis conturi nelimitate în cele mai bune magazine din Barcelona. Oameni pe care nu-i văzusem nicicând mă salutau reverenţios pe stradă sau în holul hotelului. Primeam invitaţii la baluri de gală, în palatele unor familii ale căror nume le văzusem doar în presa mondenă. N-aveam decât douăzeci de ani. Nu avusesem nicicând bani nici măcar pentru un bilet de tramvai. Visam cu ochii deschişi. Am început să mă simt copleşită de atâta lux şi de risipa din jurul meu. Când îi explicam acest lucru, Mihail îmi răspundea că banii n-au nicio însemnătate, cu condiţia să
nu-ţi lipsească.
Ne petreceam zilele împreună, plimbându-ne prin oraş, la cazinoul din Tibidabo, deşi nicicând nu l-am văzut pe Mihail jucând măcar o monedă, la teatrul Liceo. La apusul soarelui, reveneam la Hotelul Colón, iar Mihail se retrăgea în apartamentul lui. Am început să observ că Mihail ieşea în toiul nopţii şi se întorcea în zori. Spunea că avea treburi profesionale.
Dar zvonurile se înteţeau. Simţeam că urma să mă
căsătoresc cu un bărbat pe care toţi păreau să-l cunoască
mai bine decât mine. Le auzeam pe slujnice vorbind pe la spatele meu. Pe stradă, oamenii mă examinau cu lupa din spatele zâmbetelor ipocrite. Încet-încet, deveneam prizoniera propriilor mele bănuieli. O idee a început să mă chinuie. Tot luxul şi risipa bănească din jur mă făceau să mă simt ca o mobilă. Alt capriciu al lui Mihail. El putea cumpăra totul: Teatrul Regal, pe Serghei, automobile, bijuterii, palate. Şi pe mine. Tremuram de spaimă văzându-l cum pleca în toiul nopţii, convinsă că alerga în braţele alteia. Într-o noapte, am hotărât să-l urmăresc şi să dezleg şarada.
157
- MARINA -
Paşii lui m-au purtat până la vechiul atelier Velo-Granell de lângă piaţa Borne. Mihail venise singur. A trebuit să mă
strecor de pe o ulicioară printr-o ferestruică. Interiorul fabricii mi s-a părut de coşmar. Sute de picioare, mâini, braţe, pulpe, ochi de sticlă pluteau în hale, piese de schimb pentru oameni nenorociţi. Am străbătut locul şi am ajuns într-o sală mare, întunecoasă, ocupată de enorme tancuri de sticlă în care pluteau siluete neclare. Mihail mă privea de pe un scaun din centrul sălii, în întuneric şi fumând o ţigară.
— N-ar fi trebuit să mă urmăreşti, a spus, fără ură în glas.
Am argumentat că nu mă puteam căsători cu un bărbat pe care îl cunoşteam doar pe jumătate, căruia îi ştiam doar zilele, nu şi nopţile.
— Poate vei afla lucruri ce nu-ţi vor plăcea, a insinuat.
I-am zis că nu-mi păsa de nimic. Nici de ceea ce făcea, nici dacă zvonurile despre el erau adevărate. Voiam doar să fac parte total din viaţa lui. Fără umbre. Fără taine. A încuviinţat, şi am înţeles că astfel treceam pragul fără
întoarcere. Când Mihail a aprins luminile din sală, m-am trezit din visul acelor săptămâni. Eram în infern.
În tancurile cu formol cadavrele se roteau într-un balet macabru. Pe o masă metalică zăcea trupul despuiat al unei femei disecate de la burtă până la beregată. Avea membrele întinse în cruce, şi am observat că articulaţiile braţelor şi mâinilor erau din lemn şi metal. Câteva tuburi îi coborau în lungul gâtului, iar cabluri de bronz îi intrau în extremităţi şi şolduri. Avea pielea străvezie, albăstruie ca a unui peşte. L-am privit pe Mihail în tăcere, pe când se apropia de trupul ei şi îl privea cu tristeţe.
— Asta face natura cu fiii ei. În inima omului nu există
răutate, dar se dă lupta pentru a suporta inevitabilul.
Singurul demon e mama natură. Munca mea, toate strădaniile mele nu-s decât încercarea de a înşela marele sacrilegiu al creaţiei.
L-am văzut umplând o seringă micuţă cu un lichid ca smaraldul, luat dintr-un flacon. Ochii ni s-au întâlnit o clipă, 158
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
iar Mihail a înfipt acul în craniul cadavrului. Şi a golit seringa. A scos acul şi a stat nemişcat o clipă, privind trupul inert. Peste câteva secunde, am simţit că îmi îngheţa sângele în vine. Genele uneia din pleoape tremurau. Am auzit scârţâind angrenajele articulaţiilor din lemn şi metal.
