Când l-am anunţat pe Mihail că vom avea un copil, reacţia lui m-a îngrozit. A dispărut pentru aproape o lună. Peste câteva săptămâni, Luis l-a găsit leşinat în vechea seră din Sarriá. Trudise fără preget. Îşi reconstruise beregata şi gura.
Arăta monstruos. Avea un glas profund, metalic şi maliţios.
În mandibule îşi înfipsese incisivi metalici. Cu excepţia ochilor, chipul îi era de nerecunoscut. În întreaga oroare, sufletul lui Mihail, pe care încă îl mai iubeam, continua să
ardă în propriu-i infern. Lângă trupul lui, Luis a găsit sute de mecanisme şi planuri. L-am pus pe Shelley să arunce o privire asupra lor, în timp ce Mihail îşi venea în fire, dormind neîntrerupt trei zile şi trei nopţi. Concluziile doctorului au fost înfiorătoare. Mihail îşi pierduse total minţile. Voia să-şi reconstruiască tot trupul, înainte ca boala să i-l ruineze complet. L-am închis în turn, într-o chilie inexpugnabilă. Am născut-o pe fiica mea în urletele sălbatice ale soţului meu, întemniţat ca un animal. N-am stat nicio zi cu ea. Doctorul Shelley a luat-o, jurând să-i poarte de grijă ca propriei sale fiice. Avea să se numească María şi, la fel ca mine, nu şi-a cunoscut nicicând adevărata mamă. Restul de viaţă ce-mi mai rămăsese în inimă s-a dus cu ea, dar ştiam că nu aveam 169
- MARINA -
altă alegere. Tragedia iminentă se percepea în aer. O
simţeam ca pe un venin. Nu ne rămânea decât să aşteptăm.
Ca întotdeauna, lovitura finală a venit de unde o aşteptam mai puţin.
Benjamín Sentís, pe care invidia şi lăcomia îl ruinaseră, îşi urzise răzbunarea. Se bănuia că îl ajutase pe Serghei să
scape când mă atacase la catedrală. Ca în întunecata profeţie a oamenilor din tuneluri, mâinile pe care Mihail i le făcuse cu ani în urmă serviseră doar la urzirea nenorocirii şi trădării.
În ultima noapte a lui 1948, Benjamín Sentís a revenit pentru a-i da lovitura hotărâtoare lui Mihail, pe care îl ura din răsputeri.
În acei ani, bătrânii mei tutori, Serghei şi Tatiana, trăiseră
clandestin. Şi ei erau dornici de răzbunare. Sosise ceasul.
Sentís ştia că brigada lui Florián plănuia să ne facă a doua zi o percheziţie în casa din parcul Güell, pentru a căuta presupuse probe incriminatorii împotriva lui Mihail. Dacă
percheziţia reuşea, minciunile şi înşelăciunile aveau să-i fie descoperite. Puţin înainte de ora douăsprezece, Serghei şi Tatiana au turnat câteva bidoane cu benzină în jurul locuinţei noastre. Sentís, laşul din umbră, a văzut din maşină primele vâlvătăi, apoi s-a făcut nevăzut.
Când m-am deşteptat, fumul siniliu urca pe scări. Focul s-a răspândit în câteva minute. Luis m-a salvat şi ne-a salvat vieţile, sărind de pe balcon pe garaje şi, de acolo, în grădină.
Când ne-am întors, vâlvătăile cuprinseseră complet primele două etaje şi urcau spre turn, unde era închis Mihail. Am vrut să mă arunc în flăcări şi să-l salvez, dar Luis, ignorându-mi strigătele şi loviturile, m-a prins în braţe.
Atunci i-am descoperit pe Serghei şi Tatiana. Serghei râdea nebuneşte. Tatiana tremura în tăcere, iar mâinile îi miroseau a benzină. Întâmplările ulterioare mi le amintesc ca pe nişte imagini de coşmar. Vâlvătăile au ajuns în turn. Ferestrele mari au explodat într-o ploaie de sticlă. Brusc, din foc a răsărit cineva. Mi s-a părut că un înger negru se arunca pe 170
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
ziduri. Era Mihail. Suia ca un păianjen pe pereţii de care se ţinea cu ghearele de metal pe care şi le fabricase. Înainta cu o viteză înspăimântătoare. Serghei şi Tatiana îl priveau uluiţi, fără să priceapă ce vedeau. Umbra s-a aruncat asupra lor şi, cu o forţă supraomenească, i-a tras înăuntru. Văzând cum dispăreau în acel infern, mi-am pierdut cunoştinţa.
Luis m-a dus la singurul refugiu ce ne mai rămăsese, ruinele Marelui Teatru Regal. El a rămas căminul nostru până acum. A doua zi, jurnalele au anunţat tragedia. Două
trupuri carbonizate fuseseră găsite îmbrăţişate în pod. Poliţia a dedus că eram Mihail şi cu mine. Doar noi ştiam că, în realitate, erau Serghei şi Tatiana. Nicicând nu s-a găsit un al treilea trup. Chiar în acea zi, Shelley şi Luis au venit la sera din Sarriá, să-l caute pe Mihail. Nici urmă de el.
Transformarea era pe cale de a se înfăptui. Shelley i-a adunat toate hârtiile, planurile şi însemnările, pentru a nu lăsa nicio dovadă. Le-a studiat săptămâni la rând, cu speranţa de a afla din ele unde era Mihail. Ştiam că stătea ascuns undeva în oraş, aşteptând şi desăvârşindu-şi transformarea. Din însemnări, Shelley a aflat planul lui Mihail. Jurnalele vorbeau despre un ser bazat pe esenţa decantată din fluturii pe care îi crescuse ani la rând, ser cu care îl văzuse pe Mihail resuscitând o femeie în fabrica Velo-Granell. În sfârşit, am înţeles ce urmărea. Mihail se retrăsese să moară. Avea nevoie să scape de ultimul dram de umanitate pentru a putea trece dincolo. Ca şi în cazul fluturelui negru, avea să-şi îngroape trupul, ca să renască
din tenebre. La întoarcere, nu avea să mai fie Mihail Kolvenik, ci un animal.”
Vorbele i-au răsunat ca un ecou în Marele Teatru.
— Luni la rând n-am avut veşti nici despre Mihail, nici despre ascunzătoarea lui, a continuat Eva Irinova. În sufletele noastre, continuam să sperăm că planul lui va eşua.
Dar ne înşelam. La un an după incendiu, doi inspectori au venit la Velo-Granell, alertaţi de o anonimă. Fireşte, tot 171
- MARINA -
Sentís. Cum nu avea veşti de la Serghei şi Tatiana, bănuia că
Mihail era în viaţă. Instalaţiile fabricii erau închise şi nimeni nu avea acces la ele. Cei doi inspectori au surprins un intrus în interior. Au tras, golindu-şi încărcătoarele în el, dar…
— De aceea nu s-au găsit niciodată gloanţe, mi-am amintit eu de vorbele lui Florián. Au rămas toate în trupul lui Kolvenik.
Bătrâna doamnă a încuviinţat.
— S-au găsit trupurile ciopârţite ale poliţiştilor, a răspuns.
Nimeni nu înţelegea ce se petrecuse. În afară de Shelley, de Luis şi de mine. Mihail revenise. În zilele următoare, toţi membrii vechiului comitet de conducere al Velo-Granell care îl trădaseră şi-au găsit moartea în circumstanţe nu prea limpezi. Bănuiam că Mihail se ascundea în tunelurile canalelor de scurgere, de care se folosea pentru a se deplasa prin oraş. Era o lume cunoscută pentru el. Rămânea o singură necunoscută. Motivul pentru care se dusese la fabrică. Însemnările lui de lucru ne-au dat din nou răspunsul: serul. Pentru a rămâne în viaţă, avea nevoie de acel ser. Rezervele din turn fuseseră distruse, iar cele din seră erau epuizate, fără nicio îndoială. Ca să intre în fabrică, doctorul Shelley a mituit un ofiţer de poliţie. A dat de un dulap cu ultimele flacoane de ser. A luat în secret unul.
După ce luptase întreaga viaţă împotriva bolii, morţii şi durerii, Shelley nu era în stare să distrugă serul. Voia să-l studieze, să-i afle taina. Analizându-l, a sintetizat un compus pe bază de mercur, cu care intenţiona să-i neutralizeze efectele. A impregnat douăsprezece gloanţe de argint cu acel compus şi le-a pus bine, nădăjduind că nu va trebui să le folosească vreodată.
Am înţeles că acelea erau gloanţele date de Shelley lui Luis Claret. Eu eram în viaţă datorită lor.
— Şi Mihail? a întrebat Marina. Fără ser…
— Într-un canal de sub Cartierul Gotic, am găsit un cadavru, a răspuns Eva Irinova. Ceea ce mai rămăsese din el, 172
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
căci devenise o fiinţă infernală, care duhnea a leş în putrefacţie.
Femeia a ridicat privirea spre bătrânul ei prieten Luis.
Şoferul a intervenit, completând istoria:
— Am pus trupul în cimitirul din Sarriá, într-un mormânt fără nume, a explicat. Oficial, domnul Kolvenik murise cu un an în urmă. Nu puteam spune adevărul. Dacă Sentís afla că
doamna era în viaţă, nu avea să-şi afle odihna până n-o distrugea şi pe ea. Ne-am condamnat singuri la o viaţă
secretă aici.
— Ani la rând, am crezut că Mihail se odihnea în pace.
Veneam aici în ultima duminică a fiecărei luni, ca şi în ziua când îl cunoscusem, pentru a-l asigura că în curând, foarte curând, aveam să ne revedem. Trăiam în lumea amintirilor, uitând de cineva esenţial.
— De cine? am întrebat.
— De María, fiica noastră.
Marina şi cu mine ne-am uitat unul la altul. Mi-am adus aminte că Shelley aruncase în foc fotografia pe care i-o arătasem. Fetiţa din ea era María Shelley.
