Aşteptarea a devenit interminabilă. Cârciumarul continua să se uite la mine ca la un criminal fugar. Am încercat să-i zâmbesc. N-a renunţat.
— Mi-aţi putea da o cafea cu lapte? am întrebat. Sunt îngheţat.
— Nu înainte de ora cinci.
135
- MARINA -
— Mi-aţi putea spune cât e ceasul, vă rog? am întrebat.
— Mai e până la cinci, a replicat. Sigur ai sunat la poliţie?
— La jandarmerie, mai precis, am improvizat.
În sfârşit, am auzit glasul lui Florián. Părea treaz şi în gardă.
— Óscar? Unde eşti?
I-am relatat cât am putut de rapid esenţialul. Când i-am pomenit de tunelul cu ţevile de scurgere, am simţit că se încorda.
— Ascultă bine, Óscar. Vreau să mă aştepţi acolo şi să nu te mişti până la venirea mea. Iau un taxi într-o secundă.
Dacă se întâmplă ceva, ia-o la sănătoasa. Şi nu te opri până
la comisariatul de pe strada Layetana. Acolo întreabă de Mendoza. Mă cunoaşte şi e de încredere. Dar, orice s-ar întâmpla, mă înţelegi, orice s-ar întâmpla, nu coborî în tunel.
E limpede?
— Ca apa.
— Ajung într-un minut.
Legătura s-a întrerupt.
— Te costă şaizeci de pesete, a dat imediat sentinţa cârciumarul, din spatele meu. Tarif de noapte.
— Îţi plătesc la ora cinci, i-am răspuns flegmatic.
Cearcănele care îi atârnau sub ochi i s-au colorat ca vinul de Rioja16.
— Uite ce-i, puştiule, îţi crap capul, să ştii, m-a ameninţat, furios.
Am zbughit-o înainte să poată ieşi din spatele tejghelei cu ghioaga reglementară pentru scandaluri. Aveam să-l aştept pe Florián lângă magazinul de măşti. Nu putea să întârzie prea mult, mi-am zis.
Clopotele catedralei au bătut abia patru. Semnele oboselii începeau să-mi dea târcoale ca lupii flămânzi. Mergeam în cerc, luptând cu frigul şi somnul. Curând, am auzit paşi pe pavelele străzii. M-am întors să-i dau bineţe lui Florián, dar am zărit o siluetă ce nu se potrivea cu a bătrânului poliţist.
16 Celebru vin roşu spaniol.
136
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
O femeie. Instinctiv, m-am ascuns, temându-mă ca nu cumva să-mi fi ieşit în cale doamna în negru. Umbra s-a profilat pe stradă, iar femeia a trecut prin faţa mea, fără să
mă vadă. Era María, fiica doctorului Shelley.
S-a apropiat de gura tunelului şi s-a aplecat să privească
în hău. Ţinea în mână un flacon de sticlă. Chipul îi lucea, transfigurat, în lumina lunii. Surâdea. Am ştiut imediat că se întâmpla ceva rău, ciudat. Mi-a dat chiar prin minte că eram în transă şi ajunsesem acolo ca un somnambul. Era singura explicaţie care îmi dăduse prin minte. Preferam acea ipoteză
absurdă oricărei alta. M-am gândit să mă apropii de ea, să-i spun pe nume, să-i spun orice. Mi-am luat inima în dinţi şi am făcut un pas înainte. De cum m-am mişcat, María s-a întors cu o iuţeală şi o sprinteneală feline, de parcă mi-ar fi adulmecat prezenţa în văzduh. Ochii i-au sticlit, iar chipul ei schimonosit mi-a îngheţat sângele în vine.
— Pleacă, a murmurat cu o voce necunoscută.
— María? am articulat, deconcertat.
O clipă mai târziu, a sărit în tunel. Am alergat până la buza canalului, nădăjduind să văd trupul mort al Mariei Shelley. O rază de lună a trecut în fugă pe deasupra gurii de canal. Chipul ei a strălucit pe fund.
— Maria, am strigat. Aşteaptă!
Am coborât scările cât am putut de repede. Un miros fetid şi pătrunzător m-a asaltat după abia câţiva metri. Sfera de lumină de la suprafaţă s-a micşorat. Am căutat o cutie de chibrituri şi am aprins unul. Lumina lui mi-a dezvăluit o imagine spectrală.
Un tunel rotund se pierdea în beznă. Umezeală şi putreziciune. Chiţcăit de şobolani. Ecoul infinit al labirintului de tuneluri de sub oraş. Pe perete apărea o inscripţie acoperită de jeg:
SGAB / 1881
COLECTOR SECTOR IV / NIVEL 2 – TRONSON 66
