— N-am familie.

— Şi maică-ta?

— A luat-o Dumnezeu.

Doctorul a încuviinţat, grav. Şi-a luat geanta şi a scos un aparat care l-a lăsat pe Mihail cu gura căscată. În geantă, tânărul a zărit şi alte instrumente. Strălucitoare. Minunate.

165

- MARINA -

Doctorul a pus ciudăţenia pe pieptul băiatului şi a dus cele două capete ale ei la urechi.

— Ce-i asta?

— Un aparat de ascultat ce spun plămânii… Respiră

adânc.

— Sunteţi vrăjitor? a întrebat Mihail uimit.

Doctorul a zâmbit.

— Nu, nu-s vrăjitor. Doar medic.

— Care-i diferenţa?

Antonin Kolvenik îşi pierduse soţia şi fiul în timpul unei epidemii de holeră din urmă cu mulţi ani. Trăia singur, avea un modest cabinet de chirurgie şi era pasionat de operele lui Richard Wagner. L-a cercetat pe puştiul zdrenţăros cu curiozitate şi compasiune. Mihail a aruncat în luptă surâsul lui cel mai fermecător.

Doctorul Kolvenik a hotărât să-l ia acasă şi să-l crească.

Acolo şi-a petrecut Mihail următorii zece ani. Bunul doctor i-a oferit educaţie, un cămin şi un nume. Mihail era abia adolescent când a început să-şi asiste tatăl adoptiv la operaţii, descifrând tainele trupului omenesc. Misterioasa voinţă a Domnului se vădea în complexele armături de carne şi oase, însufleţite de scânteia unei magii de neînţeles. Mihail asimila lacom acele lecţii, convins că ştiinţa avea un mesaj ce aştepta să fie descoperit.

Încă nu împlinise douăzeci de ani, când moartea l-a vizitat iar. Sănătatea bătrânului medic se şubrezea de mult timp.

Într-o seară de Crăciun, un atac de cord i-a distrus jumătate de inimă, chiar când plănuia să facă un voiaj în sudul Europei. Antonin Kolvenik era pe moarte. Mihail a jurat că de astă dată moartea nu i-l va lua.

— Am inima obosită, Mihail, spunea bătrânul doctor. E

vremea să mă reîntâlnesc cu Frida şi celălalt Mihail al meu.

— Am să-ţi fac o altă inimă, tată.

Medicul a zâmbit. Extravagante idei mai avea şi acest tânăr ciudat! Se temea să părăsească lumea doar fiindcă

166

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

trebuia să-l lase singur şi neajutorat. Mihail era prieten doar cu cărţile. Ce avea să se aleagă de el?

— Ai stat zece ani alături de mine, Mihail, i-a spus. Acum trebuie să te gândeşti la tine. La viitorul tău.

— N-am să te las să mori, tată.

— Mihail, îţi aminteşti de ziua când m-ai întrebat ce diferenţă e între un medic şi un vrăjitor? Ei bine, să ştii, nu există magie. Trupul începe să ni se deterioreze încă de la naştere. Suntem fragili. Trecători. Rămân doar faptele noastre, binele sau răul făcut semenilor. Pricepi ce vreau să-ţi zic?

Zece zile mai târziu, poliţia l-a găsit pe Mihail plin de sânge, plângând lângă trupul neînsufleţit căruia se obişnuise să-i spună «tată». Vecinii alertaseră autorităţile după ce simţiseră un miros ciudat şi auziseră urletele tânărului.

Raportul poliţiei a conchis că, tulburat de moartea doctorului, Mihail îl disecase, încercând să-i reconstruiască

inima cu ajutorul unui mecanism cu valve şi angrenaje.

Mihail a fost internat într-un balamuc din Praga, din care a fugit doi ani mai târziu, făcând pe mortul. Când autorităţile au descins la morgă, căutându-i trupul, au dat doar de un cearşaf alb, în preajma căruia zburau fluturi negri.

Mihail a adus la Barcelona sămânţa nebuniei şi răului ce aveau să se manifeste mai târziu. Arăta prea puţin interes pentru lucrurile materiale şi tovărăşia oamenilor. Nu se mândrea niciodată cu averea adunată. Obişnuia să spună că

nimeni nu merită nici măcar o centimă mai mult decât ce-i dispus să le ofere celor ce au nevoi mai mari ca el. În noaptea când l-am cunoscut, Mihail mi-a spus că, din cine ştie ce motiv, viaţa ne dă îndeobşte ceea ce nu-i cerem. Lui îi dăduse avere, faimă şi putere. Dar sufletul său nu râvnea decât la pacea spiritului, la puterea de a face să amuţească

umbrele din propriu-i suflet.

În lunile ce au urmat incidentului din birou, Shelley, Luis şi cu mine ne-am înţeles să-l ţinem departe şi să-l distragem 167

- MARINA -

pe Mihail de la obsesiile lui. Nu era lucru uşor. Mihail simţea întotdeauna când îl minţeam, chiar dacă nu spunea. Ne cânta în strună, prefăcându-se ascultător şi arătându-se resemnat în faţa bolii. Dar, când îl priveam în ochi, îi citeam amărăciunea din suflet. Nu mai avea încredere în noi.

Mizeria în care trăiam a crescut. Băncile ne puseseră

sechestru pe conturi, iar guvernul confiscase bunurile societăţii Velo-Granell. Sentís, care credea că prin manevrele lui avea să ajungă stăpânul absolut al fabricii, a ajuns la sapă de lemn. N-a obţinut decât vechiul apartament al lui Mihail, de pe strada Princesa. Noi n-am putut păstra decât proprietăţile puse de Mihail pe numele meu: Marele Teatru Regal, un mormânt ce nu mai e bun de nimic şi în care m-am refugiat în cele din urmă şi o seră de lângă calea ferată ce duce spre Sarriá, pe care Mihail o folosise în trecut pentru experimente.

Ca să avem ce mânca, Luis a început să-mi vândă

bijuteriile şi garderoba cui oferea mai mult. Trusoul meu de mireasă, pe care n-am ajuns să-l folosesc vreodată, a ajuns sursa noastră de trai. Mihail şi cu mine abia vorbeam. El hoinărea prin vilă ca un strigoi, tot mai deformat. Nu mai putea să ţină o carte în mâini. Citea cu mare dificultate. Nu-l mai auzeam plângând. Acum râdea pur şi simplu. Râsul lui amar îmi îngheţa sângele în vene la miezul nopţii. Cu mâna atrofiată, scria cu litere ininteligibile într-un caiet nenumărate pagini al căror conţinut ne rămânea necunoscut. Când venea să-l viziteze doctorul Shelley, Mihail se încuia în birou şi refuza să iasă înainte de plecarea lui. I-am mărturisit lui Shelley teama că Mihail intenţiona să-şi ia viaţa. Shelley mi-a spus că el se aştepta la ceva şi mai rău.

N-am aflat sau n-am vrut să înţeleg la ce se referea.

Altă idee năstruşnică îmi roia prin minte de la o vreme. Mi se părea că-l puteam salva şi pe Mihail, şi căsnicia noastră.

Am hotărât să am un copil. Eram convinsă că, dăruindu-i un fiu, îi ofeream lui Mihail un motiv pentru a continua să

trăiască şi să revină lângă mine. M-am lăsat purtată de acea 168

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

iluzie. Tot trupul îmi ardea de dorinţa de a concepe acel copil al salvării şi speranţei. Visam să cresc un mic Mihail, pur şi nevinovat. Inima mea îşi dorea o nouă versiune a tatălui său, liber de orice rău. Nu puteam îngădui ca Mihail să bănuiască

tot ce urzeam, căci m-ar fi refuzat categoric. Îmi era şi aşa destul de greu să rămân singură cu el un moment. Cum spuneam, Mihail fugea de mine de mult. Diformitatea îl făcea să se simtă prost în prezenţa mea. Boala începea să-i afecteze vorbirea. Bâiguia, furios şi ruşinat. Nu putea înghiţi decât lichide. Părea că strădaniile de a-i arăta că starea lui nu-mi repugna, că nimeni nu-l înţelegea şi nu-i împărtăşea suferinţa mai bine ca mine doar înrăutăţeau situaţia. Am avut răbdare şi, întâia oară în viaţă, am crezut că-l înşelam pe Mihail. Dar nu m-am înşelat decât pe mine. A fost cea mai mare dintre greşelile mele.