Am sărit pe platformă şi am intrat cu capul înainte. În câteva 125
- MARINA -
clipe, am auzit cum paşii grăbiţi ai surugiului se apropiau pe aleea cu chiparoşi.
Mi-am închipuit ce-i vedeau ochii. Aleea pustie, în ploaie.
Paşii s-au oprit. Au dat ocol trăsurii. M-am temut că lăsasem urme care îmi trădau prezenţa. Am simţit trupul surugiului ce urca pe capră. Am stat nemişcat. Caii au nechezat.
Aşteptarea mi se părea nesfârşită. Am auzit un plesnet de bici şi o scuturătură m-a prăvălit pe fundul cufărului.
Plecam.
Hurducăturile s-au tradus repede în vibraţia seacă şi ritmată ce-mi lovea muşchii paralizaţi de frig. Am dat să
privesc prin deschizătura cufărului, dar aproape nu mă
puteam ţine din cauza mişcării dintr-o parte în alta.
Am ieşit din Sarriá. Am socotit dacă îmi puteam sparge capul, sărind din trăsură în mers. Am decis să n-o fac. Nu mă simţeam capabil de alte fapte eroice şi, în fond, voiam să
ştiu încotro mergeam, aşa că m-am lăsat în voia întâmplării.
M-am întins cum am putut pe fundul trăsurii, ca să mă
odihnesc. Bănuiam că trebuia să-mi adun puterile pentru mai târziu.
Drumul mi s-a părut nesfârşit. Perspectiva pe care o aveam din cufăr nu-mi era de niciun ajutor, şi mi s-a părut că străbătusem kilometri întregi prin ploaie. Muşchii îmi amorţeau sub hainele ude leoarcă. Lăsaserăm în urmă
bulevardele cele mai aglomerate. Acum străbăteam străzi pustii. M-am ridicat până la deschizătură, ca să arunc o privire. Am văzut străzi întunecoase şi înguste, ca nişte breşe deschise în stâncă. Felinare şi faţade gotice în ceaţă.
Deconcertat, m-am trântit la loc. Ajunseserăm în oraşul vechi, pe undeva prin cartierul Raval. Duhoarea de cloacă
inundată se înălţa ca dintr-o mlaştină. Am hoinărit prin inima ceţii din Barcelona aproape o jumătate de ceas, apoi ne-am oprit. Am auzit surugiul dându-se jos de pe capră.
Câteva clipe mai târziu, am perceput sunetul unei porţi.
Trăsura a înaintat încet, la pas, şi am intrat în ceea ce, din 126
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
cauza mirosului, am presupus că era un grajd vechi. Poarta s-a închis la loc.
Am rămas nemişcat. Surugiul a deshămat caii şi le-a şoptit câteva vorbe, pe care nu le-am priceput. O fâşie de lumină intra prin deschizătura cufărului. Am auzit apă
curgând şi paşi pe paie. În sfârşit, lumina s-a stins. Paşii surugiului s-au îndepărtat. Am aşteptat două minute, până
ce n-am mai auzit decât respiraţia cailor. M-am strecurat afară din cufăr. În grajd plutea o ceaţă albăstruie. M-am îndreptat tiptil spre o uşă laterală. Am ajuns într-un garaj întunecos, cu tavanul înalt şi consolidat cu bârne din lemn.
În fund se contura o uşă, ce părea o ieşire de urgenţă. Am observat că broasca nu se putea deschidea decât din interior.
Am deschis-o cu grijă şi am ieşit, în sfârşit, în stradă.
Am nimerit într-o străduţă întunecoasă din Raval. Era atât de îngustă, încât puteam atinge zidurile clădirilor aflate de o parte şi de alta doar întinzând mâinile. Un firicel fetid de apă
curgea pe mijlocul străzii pietruite. Colţul acesteia era la doar zece metri. M-am apropiat de el. O stradă mai lată strălucea în lumina vaporoasă a felinarelor ce aveau, probabil, peste un veac. Am văzut poarta grajdului într-o latură a clădirii, o structură cenuşie şi mizeră. Deasupra uşii se citea data construcţiei: 1888. De acolo, am văzut că nu era decât anexa unei structuri mai mari, ce ocupa tot blocul. Acest al doilea edificiu era de mărimea unui palat. La exterior avea de un recif de schele şi prelate murdare, care îl acopereau complet.
În interior, ai fi putut ascunde o catedrală. Am încercat, fără
succes, să deduc ce era. Nu mi-a dat prin minte nicio structură de acest tip care să fi existat în acea zonă din Raval.
M-am apropiat de edificiu şi am aruncat o privire printre scândurile de lemn ce acopereau schelăria. O ceaţă groasă
învăluia o copertină mare, în stil modernist. Am zărit coloane şi o salbă de ferestruici împodobite cu un desen labirintic din fier forjat. Ghişee. Arcurile de intrare, ce se zăreau mai încolo, mi-au amintit de porticurile unui castel de legendă.
127
- MARINA -
Totul era acoperit cu un strat de moloz, umezeală şi delăsare.
Mi-am dat seama brusc unde eram. În Marele Teatru Regal, somptuosul monument pe care Mihail Kolvenik începuse să-l refacă pentru soţia lui, Eva, şi a cărui scenă ea nu ajunsese s-o mai inaugureze. Teatrul arăta acum ca nişte catacombe colosale în ruină. Un bastard al operei din Paris şi al catedralei Sagrada Familia, ce aştepta să fie demolat.
M-am întors la grajdurile vecine. Portalul era o gaură
neagră. În marea poartă din lemn se practicase alta mai micuţă, ce amintea de intrarea unei mănăstiri. Ori a unei temniţe. Poarta era deschisă, aşa că am intrat în vestibul. Un luminator fantomatic urca până la o galerie cu sticla spartă.
O pânză de păianjen din frânghii de rufe acoperite cu zdrenţe flutura în vânt. Totul duhnea a mizerie, cloacă şi boală.
