— N-ai mâncat nimic.
— Nu mi-e foame.
— Veşti proaste?
— Să vorbim despre altceva, da? mi-a tăiat vorba sec, aproape ostil.
121
- MARINA -
Vorbele ei tăioase m-au făcut să mă simt străin în casă
străină. Parcă voiseră să-mi aducă aminte că nu eram în familia mea, nici în casa mea, iar problemele lor nu erau ale mele, oricât m-aş fi străduit să păstrez acea iluzie.
— Îmi pare rău, a murmurat după o vreme, întinzându-mi mâna.
— N-are importanţă, am minţit.
M-am ridicat să duc vasele la bucătărie. Ea a rămas la masă, tăcută, mângâind motanul, care mieuna în poala ei.
Am stat mai mult decât aveam nevoie. Am spălat farfuriile până ce nu mi-am mai simţit mâinile în apa rece. Când m-am întors în salon, Marina plecase deja la culcare. Lăsase două lumânări aprinse pentru mine. Restul casei tăcea în întuneric. Am suflat în lumânări şi am ieşit în grădină. Norii negri se răspândeau molcom pe cer. Vântul rece clătina copacii de pe alee. Am întors privirile şi am observat că
fereastra Marinei era luminată. Mi-am închipuit-o întinsă pe pat. O clipă mai târziu, lumina s-a stins. Vila se înălţa neagră ca ruina pe care mi-o închipuisem în prima zi. Am cântărit posibilitatea de a mă culca şi odihni, deşi percepeam un început de teamă, ce sugera o lungă noapte de nesomn.
Am hotărât să ies şi să-mi limpezesc gândurile ori, cel puţin, să-mi mortific trupul. Nici nu făcusem doi paşi, când a început să picure. Noaptea era agitată, iar străzile erau pustii. Mi-am înfundat mâinile în buzunare şi am plecat. Am hoinărit aproape două ceasuri. Nici frigul, nici ploaia nu s-au îndurat să-mi dăruiască oboseala la care râvneam atâta. Un gând mi se învârtea prin minte şi, cu cât încercam să-l ignor, cu atât mai intensă mi se vădea prezenţa lui.
Paşii m-au purtat la cimitirul din Sarriá. Ploaia răpăia pe statuile din piatră înnegrită şi crucile într-o rână. În spatele gardului, am distins un şir de siluete spectrale. Pământul reavăn mirosea a flori uscate. Mi-am pus capul pe gratii.
Fierul era rece. O urmă de rugină mi s-a scurs pe piele. Am scrutat bezna, aşteptând parcă să aflu în ea explicaţia tuturor întâmplărilor. Dar n-am aflat decât moarte şi tăcere.
122
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
Ce căutam acolo? Dacă mai aveam o urmă de bun-simţ, trebuia să mă întorc la vilă şi să dorm fără oprire o sută de ceasuri. Era cea mai bună idee din ultimele trei luni.
M-am întors, gata să plec pe aleea îngustă cu chiparoşi.
Un felinar ardea în depărtare sub ploaie. Dar haloul i s-a topit brusc. O siluetă neagră a acoperit totul. Am auzit zgomote de copite pe pietrele drumului şi am zărit o trăsură
neagră ce se apropia, sfâşiind perdeaua de apă. Răsuflarea cailor negri ca tăciunele izvodea fantome de abur. Figura anacronică a unui surugiu se profila pe capră. Am căutat o ascunzătoare în marginea drumului, dar am dat doar de ziduri goale. Am simţit pământul vibrându-mi sub picioare.
Aveam o singură opţiune: să fac cale-întoarsă. Ud leoarcă şi cu răsuflarea tăiată, am încălecat gardul şi am sărit în incinta sacră.
123
- MARINA -
18
Am căzut în noroiul care se topea sub burniţă. Firicele de apă murdară târau flori uscate printre lespezi. Mâinile şi picioarele mi s-au afundat în noroi. M-am ridicat în capul oaselor şi am dat fuga să mă ascund în spatele unui tors de marmură care înălţa braţele la cer. Trăsura se oprise de cealaltă parte a gardului. Surugiul a coborât. Ducea un felinar şi purta o pelerină largă care îl acoperea cu totul. O
pălărie cu boruri mari şi un fular îl apărau de ploaie şi frig, acoperindu-i chipul. Am recunoscut trăsura. Cu ea ajunsese în acea dimineaţă doamna în negru la gara Francia. Pe una din portiere era simbolul fluturelui negru. Perdeluţe din catifea de culoare închisă acopereau ferestrele. M-am întrebat dacă doamna era în trăsură.
Surugiul s-a apropiat de gard, ascultând şi privind în interior. M-am lipit de statuie şi am rămas nemişcat. Am auzit clinchetul unui mănunchi de chei. Sunetul metalic al unui lacăt. Am blestemat în şoaptă. Fiarele au scrâşnit. Paşi în noroi. Surugiul se apropia de ascunzătoarea mea. Trebuia să plec. M-am întors să privesc cimitirul din spate. Vălul norilor negri s-a deschis. Luna a trasat o potecă de lumină
spectrală. Galeria mormintelor a lucit o clipă în beznă. M-am târât printre lespezi în interiorul cimitirului. Am ajuns la baza unui mausoleu. Închis cu porţi mari, din fier forjat şi sticlă. Surugiul se tot apropia. Mi-am ţinut răsuflarea şi m-am afundat în tenebre. A trecut la mai puţin de doi metri de mine, ţinând felinarul sus. Am oftat. L-am văzut înaintând spre inima cimitirului şi mi-am dat imediat seama unde se ducea.
Era o nebunie, dar l-am urmat. M-am ascuns printre pietrele tombale până în aripa de nord a incintei. Ajuns acolo, m-am săltat pe o platformă de unde puteam domina întreaga zonă. La vreo doi metri mai jos, licărea felinarul surugiului, lăsat pe mormântul fără nume. Ploaia luneca pe fluturele gravat în piatră, care părea să sângereze. Silueta 124
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
surugiului s-a aplecat deasupra mormântului. A scos ceva alungit din pelerină, un drug metalic, şi a început să-l manevreze. Am înghiţit în sec, înţelegând ce încerca să facă.
Să deschidă mormântul. Voiam să fug de acolo, dar nu mă
puteam clinti. Folosind drugul ca pe o pârghie, a împins lespedea cu câţiva centimetri. Încet-încet, puţul negru al mormântului s-a deschis până ce, din pricina propriei greutăţi, lespedea s-a prăbuşit pe-o rână şi, în cădere, s-a rupt în două. Am simţit vibraţia impactului sub mine.
Surugiul a luat felinarul de jos şi l-a ridicat deasupra unei gropi adânci de doi metri. Un ascensor spre infern. Capacul unui sicriu negru licărea pe fundul ei. Surugiul a ridicat privirile spre cer şi, subit, a sărit în mormânt. Într-o clipă, nu l-am mai văzut, de parcă l-ar fi înghiţit pământul. Am auzit lovituri şi sunet de lemn vechi care crăpa. Am sărit şi, târându-mă prin noroi, m-am apropiat milimetru cu milimetru de marginea gropii. Am privit în ea.
Ploaia cădea în mormânt, inundându-l. Surugiul era tot acolo. Trăgea de capacul sicriului, care a căzut cu mare zgomot pe-o latură. Lemnul putred şi pânza uzată au ieşit la lumină. Coşciugul era gol. Bărbatul îl privea, împietrit. L-am auzit şoptind ceva. Am înţeles că era momentul s-o iau la sănătoasa. Dar, luând-o la fugă, am lovit o piatră, care a căzut, lovind sicriul. Într-o zecime de secundă, surugiul s-a întors spre mine. În mâna dreaptă ţinea un revolver.
Disperat, am luat-o la goană spre ieşire, ocolind lespezi şi statui. L-am auzit pe surugiu strigând din spatele meu, pe când ieşea din groapă. Am zărit grilajul de la ieşire şi trăsura de cealaltă parte. Am fugit într-acolo cu răsuflarea tăiată.
Paşii surugiului erau tot mai aproape. Am simţit că în câteva clipe avea să mă ajungă din urmă, la loc deschis. Mi-am amintit de arma din mâna lui şi am privit deznădăjduit în jur, în căutarea unui ascunziş. Privirea mi s-a oprit pe unica soluţie. M-am rugat ca surugiului să nu-i dea prin minte să
mă caute acolo: cufărul pentru bagaje din spatele trăsurii.
