Am socotit că avea, probabil, vârsta mea, poate un an mai mult. Să ghicesc vârsta unei femei era, pentru mine, o artă
sau o ştiinţă, niciodată o distracţie. Avea pielea la fel de palidă ca rochia.
— Locuieşti aici? am bâiguit, arătând spre gard. Abia dacă
a clipit. Ochii ei mă sfredeleau cu atâta furie, încât abia peste două ceasuri mi-am dat seama că pentru mine fata era fiinţa cea mai uimitoare pe care o văzusem, ori speram s-o văd, în viaţa mea. Punct şi de la capăt.
— Şi cine eşti tu ca să întrebi?
— Presupun că-s tipul cu ceasornicul, am improvizat. Mă
cheamă Óscar. Óscar Drai. Am venit să-l înapoiez.
3 Influenţat de lumina impresionistă, pictorul spaniol Joaquin Sorolla (1863–1923) a pictat scene de gen, peisaje, tablouri istorice care ilustrează culoarea şi lumea mediteraneene, numeroase portrete şi fresce.
În pictura din Spania de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, opera sa reprezintă momentul celei mai mari splendori în portrete şi peisaje, în care se îmbină tehnica transparenţelor promovate de acuareliştii englezi, impresionismul propriu-zis şi tradiţia spaniolă.
15
- MARINA -
Nelăsând-o să replice, l-am scos din buzunar şi i l-am întins. Când să-l ia, fata mi-a înfruntat pentru câteva clipe privirea. Am văzut că avea mâna la fel de albă ca a unei păpuşi de zăpadă şi purta o verigă din aur pe inelar.
— Era deja spart când l-am luat, am lămurit-o.
— E spart de cincisprezece ani, a murmurat, fără să se uite la mine.
Când, în sfârşit, a ridicat privirea, m-a privit de sus până
jos, de parcă evalua o mobilă veche ori ceva de nimic. Ceva din ochii ei mi-a spus că n-avea mare încredere în hoţii de teapa mea; probabil că mă trecuse la categoria idioţilor ori a proştilor obişnuiţi. Faţa de iluminat pe care o arborasem nu-mi era de prea mare ajutor. Fata a ridicat dintr-o sprânceană, a surâs enigmatic şi mi-a înapoiat ceasornicul.
— Tu l-ai luat, tu să-l dai înapoi stăpânului său.
— Dar…
— Ceasul nu-i al meu, m-a lămurit fata. Ci al lui Germán.
Menţionarea acelui nume a chemat viziunea siluetei enorme, cu plete albe, care mă surprinsese în galeria vilei cu câteva zile în urmă.
— Germán?
— Tatăl meu.
— Şi tu cine eşti?
— Fiica lui.
— Voiam să spun, cum te numeşti?
— Ştiu perfect ce voiai să spui, a replicat fata.
Fără să mai adauge ceva, a încălecat iar pe bicicletă, trecând de gardul de la intrare. Înainte de a se pierde în grădină, s-a răsucit uşurel. Ochii ei râdeau de mine în hohote. Am oftat şi am urmat-o. Vechiul meu cunoscut, motanul, mi-a urat bun venit. Mă privea cu dispreţul obişnuit. Mi-am dorit să fiu un doberman.
Am traversat grădina, escortat de felină. Am ocolit jungla şi am ajuns la fântâna cu heruvimi. Bicicleta era rezemată de ea, iar stăpâna ei scotea o plasă din coşul aflat în faţa ghidonului. Mirosea a pâine proaspătă. Fata a scos din plasă
16
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
o sticlă cu lapte şi a îngenuncheat pentru a umple o ceaşcă
de pe jos. Animalul a fugit ca din puşcă la micul său dejun.
Părea un ritual cotidian.
— Credeam că mâţa ta mănâncă doar păsări fără apărare, am zis.
— Doar le vânează. Nu le mănâncă. E o chestiune de teritoriu, m-a lămurit, ca pe un copil. Îi place laptele. Aşa-i, că-ţi place laptele Kafka?
Felina kafkiană i-a lins degetele în semn că era de acord cu ea. Fata a surâs cald, mângâind motanul pe spate. Iar muşchii de pe spate i s-au desenat pe pliurile rochiei. Chiar atunci, a ridicat privirea şi m-a surprins privind-o şi lingându-mi buzele.
— Şi tu? Ai luat micul dejun? a întrebat.
Am dat din cap, în semn că nu.
— Atunci, trebuie să-ţi fie foame. Tuturor proştilor le e foame, a zis. Vino, intră să mănânci ceva. O să te simţi bine cu stomacul plin şi o să-i explici lui Germán de ce i-ai furat ceasornicul.
Bucătăria era o încăpere mare din spatele casei.
