Neaşteptatul meu mic dejun a constat din cornurile aduse de fată de la patiseria Foix, din piaţa Sarriá. Mi-a dat o cană

imensă cu cafea şi lapte şi s-a aşezat în faţa mea, în timp ce eu devoram festinul cu lăcomie. Mă privea cu un amestec de curiozitate, milă şi neîncredere, ca şi cum adunase de pe drumuri un cerşetor flămând. Dar n-a gustat nimic.

— Te-am mai văzut pe-aici, a comentat fără să-şi ia ochii de la mine. Şi pe tine, şi pe ăla mic, cu faţă de speriat.

Treceţi în multe după-amiezi pe strada din spate, când vi se dă drumul de la internat. Uneori eşti singur şi fredonezi, năuc. Pun pariu că vă distraţi de minune în temniţa voastră.

Eram gata să-i spun ceva ingenios, când o umbră imensă

s-a întins pe masă ca un nor de cerneală. Gazda mea a ridicat privirea şi a surâs. Eu am împietrit, cu gura plină de pâine şi pulsul aidoma castanietelor.

17

- MARINA -

— Avem un musafir, a anunţat, amuzată. Tată, el e Óscar Drai, hoţ de ceasornice amator. Óscar, el e Germán, tatăl meu.

Am înghiţit totul dintr-odată şi m-am întors încet. O

siluetă care mi s-a părut foarte înaltă se ridica în faţa mea.

Purta un costum de alpaca, cu vestă şi cravată. Pletele albe, date cu grijă pe spate, îi cădeau pe umeri. O mustaţă

căruntă îi acoperea faţa dăltuită în unghiuri tăioase în jurul ochilor negri şi trişti. Dar ceea ce îl definea cu adevărat erau mâinile. Mâini albe, de înger, cu degete fine şi interminabile.

Germán.

— Nu-s hoţ, domnule, am articulat, nervos. Totul are o explicaţie. M-am aventurat în casa dumneavoastră fiindcă

am crezut-o nelocuită. După ce am intrat, nu ştiu ce-a fost cu mine, dar am auzit o muzică, ba nu, ba da, fapt e ca am intrat şi am văzut ceasornicul. N-aveam de gând să-l iau, vă

jur, dar m-am speriat şi, când mi-am dat seama că îl ţineam în mână, ajunsesem deja departe. Ce mai, nu-mi explic…

Fata a surâs maliţios. Negri şi impenetrabili, ochii lui Germán s-au înfipt în ai mei. Am scurmat în buzunar şi i-am dat ceasornicul, aşteptând ca din clipă în clipă bărbatul să

înceapă să strige, ameninţându-mă că va suna la poliţie, la jandarmerie şi la tribunalul pentru minori.

— Te cred, a zis amabil, primind ceasul şi aşezându-se la masă cu noi.

Avea un glas delicat, aproape de neauzit. Fata i-a pus pe o farfurie două cornuri şi cafea cu lapte, într-o ceaşcă la fel cu a mea. L-a sărutat pe frunte, iar Germán a îmbrăţişat-o. I-am privit în lumina ce pătrundea prin ferestrele mari. Chipul lui Germán, pe care mi-l închipuisem ca de căpcăun, a devenit delicat, aproape bolnăvicios. Ducându-şi ceaşca la buze, mi-a zâmbit amabil şi, pentru o clipă, am observat că între tată

şi fiică circula un curent de afecţiune mai presus de vorbe şi gesturi. O legătură împletită din tăceri şi priviri îi unea în penumbra acelei case din capătul unei străzi uitate, în care îşi purtau de grijă unul altuia, departe de lume.

18

- CARLOS RUIZ ZAFÓN -

Germán şi-a terminat micul dejun şi mi-a mulţumit cordial pentru deranjul de a-i înapoia ceasornicul. Atâta amabilitate m-a făcut să mă simt de două ori mai vinovat.

— Ei bine, Óscar, a spus cu glas leneş, mi-a făcut plăcere să te cunosc. Sper să te revăd pe aici, când îţi va face plăcere să ne vizitezi din nou.

Nu înţelegeam de ce se străduia să-mi vorbească cu

„dumneata”. Ceva din el vorbea despre o altă epocă, alte vremuri, când pletele cenuşii îi străluciseră, iar vila aceea fusese un mic palat între Sarriá şi cer. Mi-a strâns mâna şi şi-a luat rămas-bun, intrând în acel labirint insondabil. L-am văzut cum se îndepărta, şchiopătând uşor, pe coridor. Fiică-sa îl privea, cu privirea ascunsă sub un văl de tristeţe.

— Germán e cam bolnav, a murmurat. Oboseşte cu uşurinţă.

Dar imediat şi-a şters de pe chip aerul melancolic.

— Mai doreşti ceva?

— Încep să întârzii, am spus, luptând cu ispita de a accepta orice scuză pentru a-mi prelungi şederea alături de ea. Cel mai bine ar fi să plec, cred.

Ea mi-a acceptat hotărârea şi m-a însoţit în grădină.

Lumina dimineţii risipise ceţurile. Începutul toamnei arămea copacii. Ne-am îndreptat spre gard: Kafka torcea la soare.

Ajungând la poartă, fata a rămas în curte şi m-a lăsat să

trec. Ne-am privit, tăcuţi. Mi-a întins mâna, i-am strâns-o. I-am simţit pulsul sub pielea catifelată.

— Mulţumesc pentru tot, am zis. Şi iartă-mă pentru…

— N-are nicio importanţă.

Am dat din umeri.

— Mă rog…

Am luat-o în jos pe stradă, simţind cum magia vilei mă

abandona treptat, cu fiece pas făcut. Brusc, i-am auzit vocea în urma mea.

— Óscar!

19

- MARINA -

M-am întors. Era tot în spatele gardului. Kafka zăcea la picioarele ei.

— Ce te-a făcut să intri la noi în casă noaptea trecută? Am privit jur-împrejur, sperând parcă să aflu răspunsul scris pe pavaj.

— Habar n-am, am zis în cele din urmă. Misterul, presupun.

Fata a surâs enigmatic.

— Îţi plac misterele?