Nimeni şi nimic nu-mi putea alina arzătoarea durere interioară. Am devenit o figură cenuşie de pe coridoare.
Umbra mi se topea pe pereţi. Zilele curgeau una după alta ca frunzele moarte. Speram să primesc un bileţel de la Marina, un semn că dorea să mă revadă. O simplă scuză pentru a fugi la ea, trecând peste distanţa dintre noi, care părea zi de zi tot mai mare. Nici vorbă. Mi-am omorât timpul, străbătând locurile pe unde umblaserăm împreună. Mă aşezam pe băncile din piaţa Sarriá, aşteptând s-o zăresc.
187
- MARINA -
La sfârşitul lui ianuarie, padre Seguí m-a convocat la el în birou. Privindu-mă sumbru şi pătrunzător, m-a întrebat ce era cu mine.
— Habar n-am, am răspuns.
— Poate că, dacă stăm de vorbă, aflăm, mi-a propus Seguí.
— Nu cred, am spus şi imediat mi-a părut rău că am fost atât de tăios.
— Ai petrecut Crăciunul departe de internat. Pot să întreb cu cine?
— Cu familia.
Privirea tutorelui meu s-a înnegurat.
— Dacă mă minţi, n-are sens să mai continuăm, Óscar.
— E adevărat, am spus, am stat cu familia.
Februarie ne-a adus soarele. Luminile iernii au topit stratul de gheaţă şi chiciură ce acoperise oraşul. Încurajat, m-am dus într-o sâmbătă acasă la Marina. Un lanţ întărea încuietoarea gardului. Dincolo de copaci, bătrâna casă părea mai părăsită ca oricând. O clipă, am crezut că-mi pierdusem minţile. Îmi închipuisem totul? Locuitorii reşedinţei fantomatice, povestea lui Kolvenik şi a doamnei în negru, inspectorul Florián, Luis Claret, fiinţele înviate, personaje pe care mâna neagră a destinului le făcuse să dispară unul după altul… O visasem, oare, pe Marina şi plaja ei fermecată?
„Nu ne amintim decât ceea ce nu s-a petrecut nicicând”.
În acea noapte, m-am trezit strigând, acoperit de o transpiraţie rece şi fără să ştiu unde eram. În somn, revenisem în tunelurile lui Kolvenik. O urmăream pe Marina fără s-o pot ajunge, până când o descopeream într-o pelerină
de fluturi negri; dar, ridicând vălul, ei nu lăsau în urmă
decât neantul. Rece. Fără nicio explicaţie. Demonul distrugător care îl obseda pe Kolvenik. Neantul de după
bezna ultimă.
Când padre Seguí şi colegul meu JF au ajuns la mine în odaie, alertaţi de strigătele mele, i-am recunoscut abia după
188
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
câteva secunde. Seguí mi-a luat pulsul, iar JF m-a privit consternat, convins că îmi pierdusem minţile de tot. Nu s-au mişcat de lângă mine până când n-am adormit din nou.
A doua zi, după ce n-o văzusem pe Marina vreme de două
luni, am hotărât să mă duc iar la vila din Sarriá. Şi nu aveam să plec înainte de a primi o explicaţie.
189
- MARINA -
26
Era o duminică foarte ceţoasă. Umbrele copacilor cu crengi uscate schiţau figuri scheletice. Clopotele bisericii îmi marcau ritmul paşilor. M-am oprit la gardul ce nu mă lăsa să
intru. Am observat, totuşi, urme de cauciucuri pe frunzele uscate şi m-am întrebat dacă Germán scosese iar din garaj vechiul Tucker. Am sărit gardul hoţeşte şi m-am strecurat în grădină.
Vila se înălţa în cea mai adâncă tăcere, mai întunecată şi mai dezolantă ca niciodată. Printre bălării, am zărit bicicleta Marinei, căzută ca un animal rănit. Lanţul era ruginit, ghidonul ros de umezeală. Am privit peisajul şi m-am simţit ca în faţa unei ruine, plină doar cu mobile vechi şi ecouri invizibile.
— Marina? am strigat.
Vântul mi-a purtat glasul departe. Am dat ocol casei, căutând uşa din spate, care ducea în bucătărie. Era deschisă. Masa, goală, era acoperită cu un strat de praf. M-am dus spre odăi. Tăcere. Am ajuns în marele salon al tablourilor. Mama Marinei mă privea din toate, dar pentru mine ochii ei erau ai Marinei. Şi am auzit un plâns în spatele meu.
Ghemuit într-un jilţ, Germán plângea, neclintit ca o statuie. Nicicând nu văzusem un bărbat de vârsta lui plângând aşa. Sângele mi-a îngheţat în vine. Privea pierdut tablourile. Era palid. Doar piele şi os. De când îl văzusem ultima oară, îmbătrânise. Purta unul dintre costumele de gală pe care mi le aminteam, dar mototolit şi murdar. M-am întrebat de câte zile era aşa. De câte zile stătea în acel jilţ.
Am îngenuncheat în faţa lui şi i-am atins mâna.
— Germán…
Avea mâna atât de rece, că m-am îngrozit. Brusc, pictorul s-a agăţat de mine, tremurând ca un copil. Am simţit că mi se usca gura. L-am îmbrăţişat şi l-am sprijinit, în timp ce plângea pe umărul meu. M-am temut că medicii îi dăduseră
190
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
vestea cea proastă, iar speranţa ultimelor luni se risipise, aşa că l-am lăsat să-şi verse amarul, întrebându-mă unde era Marina, de ce nu era lângă el.
