dansatoare
de
flamenco,
contrabandista,
bucătăreasă, tutungioaică şi Dumnezeu mai ştie ce.
Îngropase doi soţi şi trei fii. Douăzeci de nepoţi şi alte rude veneau s-o vadă şi s-o adore. Ea îi punea la punct, spunând că fleacurile erau pentru proşti. Mie mi s-a părut întotdeauna că doña Carmen greşise secolul şi că, de-ar fi fost ea, Napoleon n-ar fi trecut Pirineii. Toţi cei prezenţi, cu excepţia diabeticilor, aveam aceeaşi părere.
196
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
În cealaltă parte a încăperii stătea Isabel Llorente, o doamnă cu aer de manechin, care vorbea în şoaptă şi părea ieşită dintr-o revistă de modă antebelică. Îşi petrecea ziua machiindu-se şi potrivindu-şi peruca într-o oglinjoară.
Chimioterapia o lăsase cheală ca o minge de biliard, dar ea era convinsă că nimeni nu ştia asta. Am aflat că fusese Miss Barcelona în 1934 şi iubita unui primar al oraşului. Ne vorbea mereu despre o poveste de iubire cu un formidabil spion care avea s-o scape la un moment dat din locul oribil unde ajunsese. Doña Carmen dădea ochii peste cap ori de câte ori o auzea. Nimeni n-o vizita niciodată şi era de ajuns să i se spună cât de frumoasă era ca să surâdă o săptămână.
Într-o joi după-amiază de la sfârşitul lui martie, am intrat şi i-am găsit patul gol. Isabel Llorente murise în acea dimineaţă, cavalerul ei n-o mai putea salva.
Cealaltă pacientă din încăpere era Valeria Astor, o fetiţă de nouă ani, care respira cu ajutorul traheotomiei. Ori de câte ori intram, îmi zâmbea. Mama ei îşi petrecea cât timp putea alături de ea şi, când n-o lăsau, dormea pe coridoare. În fiecare zi îmbătrânea cât într-o lună. Valeria mă întreba mereu dacă prietena mea era scriitoare, iar eu îi răspundeam că da şi că, în plus, era faimoasă. Odată m-a întrebat – n-am să ştiu niciodată de ce – dacă eram poliţist. Marina obişnuia să-i spună poveşti pe care le inventa din mers. Cel mai mult îi plăceau cele cu fantome, prinţese şi locomotive, în această
ordine. Doña Carmen asculta poveştile Marinei şi râdea cu poftă. Drept mulţumire, mama Valeriei, o femeie trecută şi simplă, al cărei nume n-am izbutit niciodată să mi-l amintesc, i-a tricotat Marinei un şal din lână.
Doctorul Damián Rojas trecea de câteva ori pe zi pe acolo.
Cu timpul, îmi devenise simpatic. Am descoperit că fusese cu ani în urmă la aceeaşi şcoală cu mine şi pe cale să intre la seminar. Avea o logodnică splendidă, Lulú. Tânăra avea o colecţie de fuste mini şi ciorapi de mătase neagră care îţi tăiau răsuflarea. Îl vizita sâmbătă de sâmbătă şi adeseori venea să ne salute, întrebând dacă bruta ei de logodnic se 197
- MARINA -
purta frumos. De câte ori mi se adresa, mă înroşeam pe dată
ca un ardei. Marina râdea de mine şi obişnuia să spună că, dacă mă mai uitam mult la ea, aveam să par un fustangiu.
Lulú şi doctorul Rojas s-au căsătorit în aprilie. Când, după o săptămână, medicul s-a întors din scurta lui lună de miere, petrecută în Menorca, era ca o spaghetă. Infirmierele mureau de râs doar uitându-se la el.
Vreme de câteva luni, asta mi-a fost lumea. Orele de la internat erau un interludiu inexistent. Rojas se arăta optimist cu privire la starea Marinei. Spunea că era puternică, tânără şi că tratamentul dădea rezultate. Germán şi cu mine nu ştiam cum să-i mai mulţumim. I-am făcut cadou trabucuri, cravate, cărţi şi chiar un stilou Mont Blanc.
El protesta şi argumenta că-şi făcea doar datoria, dar amândoi ştiam că stătea în spital mai mult decât oricare alt medic.
Pe la sfârşitul lui aprilie, Marina s-a îngrăşat puţin şi a prins ceva culoare în obraji. Făceam mici plimbări pe coridor şi, când frigul a început să se domolească, ieşeam în claustrai spitalului. Marina continua să scrie în caietul pe care i-l dăruisem, deşi nu mă lăsa să citesc niciun rând.
— Unde-ai ajuns? întrebam eu.
— Ce întrebare prostească!
— Proştii pun întrebări prosteşti. Iar deştepţii răspund la ele. Unde-ai ajuns?
Nu-mi spunea niciodată. Intuiam că scrierea poveştii pe care o trăiserăm împreună avea o însemnătate deosebită
pentru ea. În cursul unei plimbări prin claustru, îmi spusese ceva ce mă înfiorase.
— Promite-mi că, dacă mi se întâmplă ceva, ai să termini tu povestea.
— Ai s-o termini tu, replicasem, şi în plus va trebui să mi-o dedici.
Între timp, micuţa catedrală de lemn creştea şi, cu toate că
doña Carmen spunea că-i amintea de crematoriul de gunoi din San Adrián de Besós, săgeata din vârf i se profila perfect.
198
- CARLOS RUIZ ZAFÓN -
Germán şi cu mine am început să plănuim o excursie cu Marina la locul ei favorit, plaja secretă dintre Tossa şi Sant Feliu de Guíxols, de cum avea să poată ieşi din spital. Mereu prudent, doctorul Rojas ne-a sugerat drept termen jumătatea lui mai.
În acele săptămâni am aflat că se poate trăi aproape doar cu speranţă.
Doctorul Rojas era de părere că Marina trebuia să meargă
şi să facă gimnastică în spital cât mai mult cu putinţă.
— Nu strică să ai grijă de tine puţin, a spus.
De când se căsătorise, Rojas devenise expert în probleme femeieşti, sau, cel puţin, aşa credea el. Într-o sâmbătă, m-a trimis cu soţia lui, Lulú, să cumpăr un halat de mătase pentru Marina. Era un dar, şi l-a plătit din propriu-i buzunar. Am însoţit-o pe Lulú la un butic de lenjerie de pe Rambla de Cataluña, de lângă cinematograful Alexandra.
Vânzătoarele o cunoşteau. Am urmat-o pe Lulú prin tot buticul, privind-o cum încerca o infinitate de corsete care îţi aţâţau imaginaţia. Lucru infinit mai stimulant decât şahul.
