— M-am îndrăgostit de tine atât de tare, Cady. N-aveam cum să mă
împotrivesc. Știu că ar fi trebuit să-ți spun totul și să mă despart pe loc de Raquel.
Doar că… ea era acasă, iar pe tine nu te vedeam niciodată în timpul anului, aici nu-mi mergea telefonul și tot primeam pachete de la ea. Și scrisori. Toată vara.
Mă uit la el.
— Am fost un laș, îmi spune.
— Da.
— Și a fost o cruzime din partea mea – și față de tine, și față de ea.
Simt cum îmi ard obrajii când îmi amintesc cât de geloasă eram.
101
— Îmi pare rău, Cady, continuă Gat. Asta ar fi trebuit să-ți spun din prima zi în care ai ajuns aici anul ăsta. Am greșit și-mi pare rău.
Dau din cap. E drăguț să-l aud spunându-mi asta. Mi-aș dori să nu fiu în halul ăsta de amețită.
— Jumătate din timp mă urăsc pentru toate lucrurile pe care le-am făcut, spune Gat. Dar ce mă înnebunește cel mai tare este senzația asta contradictorie: când nu mă urăsc, mă simt de parcă aș fi o victimă și aș avea toată dreptatea din lume. De parcă lumea în sine ar fi atât de nedreaptă cu mine.
— De ce te urăști?
Și înainte să-mi dau seama ce face, Gat se întinde în pat lângă mine. Degetele lui reci se împletesc cu ale mele, care ard, iar fața lui este foarte aproape de a mea. Mă sărută.
— Fiindcă îmi doresc lucruri pe care nu le pot avea, șoptește.
Dar mă are pe mine. Nu știe că mă are deja?
Sau Gat vorbește despre altceva, ceva ce nu poate avea? Ceva material sau vreun lucru după care tânjește?
Transpir, mă doare capul și nu pot gândi limpede.
— Mirren îmi spune că o să se termine totul prost și că ar trebui să te las în pace, îi zic.
Mă sărută din nou.
— Cineva mi-a făcut ceva prea îngrozitor ca să-mi amintesc, șoptesc.
— Te iubesc, îmi spune el.
Ne ținem strâns și ne sărutăm un timp îndelungat.
Durerea se mai potolește puțin. Dar nu trece de tot.
•
Deschid ochii și ceasul arată miezul nopții.
Gat a dispărut.
Trag draperiile și mă uit pe fereastră, ridicând geamul ca să respir un pic de aer.
Mătușa Carrie umblă iarăși în cămașă de noapte. Trece pe lângă Windemere, frecându-și brațele subțiri în lumina lunii. N-are nici măcar ghetele îmblănite de data asta.
În direcția cealaltă, dinspre Red Gate, îl aud pe Will plângând din cauza unui coșmar.
— Mami, mami, am nevoie de tine!
Dar Carrie fie nu-l aude, fie nu vrea să se ducă la el. Se întoarce și urcă pe pasarela dinspre Noua Clairmont.
102
53.
DE DAT: o cutie de plastic cu piese de Lego.
Mi-am dat toate cărțile. Câteva le-am oferit celor mici, una, lui Gat, iar restul m-am dus împreună cu mătușa Bess să le dau unui centru de caritate din Vineyard.
În dimineața asta răscolesc prin pod. Descopăr o cutie cu piese de Lego, pe care i le aduc lui Johnny. Îl găsesc singur în sufrageria de la Cuddledown, azvârlind cu bucățele de plastilină în perete și urmărind culorile cum pătează varul alb.
Vede piesele de Lego și dă din cap că nu le vrea.
— Pentru peștele ton, îi explic. Acum o să ai suficiente.
— N-o să-l fac, spune.