legănându-mă spre stâncile din adâncuri,
se vede fundul insulei Beechwood
și îmi simt brațele și picioarele amorțite și degetele reci. Bancuri de alge trec pe lângă mine în timp ce cad la fund.
Apoi ies din nou la suprafață, respirând.
Sunt în regulă,
capul meu e în regulă,
nu e nevoie să plângă nimeni pentru mine, nici să-mi poarte de grijă.
Sunt bine,
sunt în viață,
înot spre țărm.
•
Uneori mă întreb dacă realitatea se desparte în două. În Trai de vrăjitor, cartea pe care i-am dat-o lui Gat, există universuri paralele în care aceiași oameni au parte de evenimente diferite. Fiindcă cineva a făcut o alegere diferită sau un accident a avut alte consecințe. Fiecare are câte o dublură în aceste alte lumi.
Oameni diferiți în sinele lor profund, oameni care duc vieți diferite și au parte de un noroc diferit.
Variante.
Mă întreb, de exemplu, dacă există o variantă a zilei de azi în care mor sărind de pe stânca aceea. Am parte de o înmormântare la care cenușa îmi este răspândită în vânt pe plaja cea mică. Un milion de bujori înfloriți îmi înconjoară
corpul înecat, în timp ce oamenii suspină pătrunși de suferință și vinovăție. Sunt un cadavru frumos.
Mă întreb dacă există altă variantă în care Johnny se rănește, își zdrobește picioarele și spatele de stânci. Nu putem suna la urgență, suntem nevoiți să
vâslim înapoi la țărm, cu el având nervii retezați, întins în caiac. Până când vine elicopterul să-l ducă la spital, deja e limpede că n-o să mai meargă niciodată.
Sau altă variantă, în care nu mă mai duc deloc cu Mincinoșii și cu caiacele. Îi las să mă îndepărteze de ei. Se tot duc în diverse locuri fără mine și îmi spun mici minciuni. Distanța dintre noi se mărește puțin câte puțin și, în cele din urmă, idila noastră de peste vară este distrusă pentru totdeauna.
Mi se pare mai mult decât probabil să existe aceste variante.
106
55.
În noaptea aceea mă trezesc înfrigurată. Mi-am aruncat jos păturile cu picioarele și am fereastra deschisă. Mă ridic prea repede și simt că se învârte camera cu mine.
O amintire.
Mătușa Carrie, plângând. Aplecată, cu mucii curgându-i pe față, fără să se mai deranjeze să-i șteargă. Stă ghemuită, tremură din toate încheieturile, s-ar putea să vomite. Afară e întuneric și ea poartă o bluză albă de bumbac, cu o geacă de vânt pe deasupra – geaca în carouri albastre a lui Johnny.
De ce poartă geaca lui Johnny?
De ce e așa de tristă?
Mă ridic și-mi găsesc un tricou și o pereche de pantofi. Iau lanterna și mă duc spre Cuddledown. Sufrageria e goală, luminată de razele lunii. O mulțime de sticle pe blatul de la bucătărie. Cineva a lăsat un măr tăiat felii, care a început să se înnegrească. Îi simt mirosul.
Mirren e acolo. N-am văzut-o mai devreme. Stă vârâtă sub o cuvertură în dungi, sprijinită de canapea.
— Te-ai trezit, șoptește ea.
— La tine venisem.
— Cum așa?
— Mi-a venit în minte amintirea asta. Cu mătușa Carrie plângând. Purta geaca lui Johnny. Ți-o amintești pe mătușa Carrie plângând?
— Uneori.
— Dar în vara numărul cincisprezece, când avea tunsoarea aia scurtă?
— Nu, spune Mirren.
— De ce nu dormi? o întreb.
Mirren dă din cap.
— Nu știu.
Mă așez.
