— De ce?
— Prea mult de muncă, răspunde. Dă-i-le lui Will.
— Dar nu erau tot ale lui Will piesele de Lego pe care le aveai aici?
— I le-am dus înapoi. Micuțul era disperat după ele, spune Johnny. O să se bucure dacă primește și mai multe.
I le duc lui Will la prânz. Are deja omuleți din piese de Lego și o mulțime de părți din care urmează să facă mașini.
Se bucură ridicol de tare. Împreună cu Taft se apucă să construiască mașini pe tot parcursul mesei de prânz. Nici nu mai mănâncă.
54.
În aceeași după-amiază, Mincinoșii ies cu caiacele.
— Ce faceți? îi întreb.
— Mergem într-un loc pe care-l știm, spune Johnny. Am mai fost acolo.
— Cady n-ar trebui să vină, spune Mirren.
— De ce nu? întreabă Johnny.
— Din cauză că are probleme cu capul! urlă Mirren. Dacă se lovește iar la cap și i se agravează migrenele? Doamne, Johnny, tu ai vreun pic de creier?
— De ce țipi? urlă și Johnny. Nu mai face atâta pe șefa.
De ce nu vor să vin și eu?
— Poți să vii, Cadence, spune Gat. E în regulă dacă vine și ea.
Nu vreau să mă țin după coada lor, dacă nu sunt dorită – dar Gat lovește ușurel locul din fața lui și eu mă urc în caiac.
103
De fapt, n-aș mai vrea să stau departe de ei.
Niciodată.
Vâslim în caiacele de două persoane în jurul golfului, mai jos de Windemere, până la un mic canal. Casa maică-mii se înalță pe o bucată de teren ca o streașină
deasupra apei. Sub ea sunt adunate stânci abrupte, încât aproape ai senzația că
treci printr-o peșteră. Tragem caiacele în dreptul stâncilor și ne cățărăm până
într-un loc unde e uscat și răcoare.
Mirren are rău de mare, deși abia am mers cu caiacele câteva minute. Îi e rău atât de des în ultima vreme, că nici nu ne mai surprinde. Stă culcată, acoperindu-și fața cu brațele. Mă aștept ca băieții să întindă pătura pentru picnic – au o sacoșă de pânză cu ei –, dar în loc de asta, Gat și cu Johnny încep să se cațăre pe stânci. Au mai făcut-o și înainte, îmi dau seama. Sunt desculți și se cațără până la o înălțime de vreo opt metri față de nivelul apei, oprindu-se pe o piatră care practic atârnă deasupra apei.
Mă uit la ei până când se așază.
— Ce faceți acolo?
— Ne dăm foarte, foarte bărbați! strigă Johnny.
Vocea lui capătă ecou. Gat începe să râdă.
— Nu, serios, spun.
— Ai crede despre noi că suntem doi băieți de oraș, dar adevărul este că
suntem foarte masculini, plini de testosteron.
— Ei, nu.
— Ba da.
— Vă rog. Urc și eu până la voi.
— Nu, nu te duce! spune Mirren.
— Johnny m-a provocat, îi răspund. Acum trebuie să mă duc.
Încep să mă cațăr în aceeași direcție în care s-au urcat băieții. Stâncile sunt reci și mai alunecoase sub mâinile mele decât m-aș fi așteptat.
— Nu te duce, repetă Mirren. De-asta n-am vrut să vii și tu.
— Și tu de ce-ai venit? o întreb. Ai de gând să te urci și tu acolo?
