Mai stăm o vreme.
— Asta e tot? întreabă Gat.
— Cum?
— Doar de asta plângeai?
— Doamne ferește, deci mai sunt și altele.
Rămâne tăcut.
Și tace în continuare.
— Of, la naiba, mai sunt și altele, spun, simțindu-mi pieptul găunos și înghețat.
— Da, spune Gat. Mai sunt.
— Mai multe pe care lumea nu vrea să mi le spună. Mai multe pe care mami ar prefera să nu mi le amintesc.
Gat se gândește un moment.
— Cred că îți tot spunem, dar nu poți să ne auzi. Ai fost bolnavă, Cadence.
— Nu-mi spuneți direct, răspund.
— Nu.
— De ce naiba nu?
— Penny a zis că așa ar fi mai bine. Și… cum suntem toți aici, cred că o să-ți amintești până la urmă.
Își ia brațul de pe umărul meu și își prinde genunchii cu ambele mâini.
Gat, Gat al meu.
Plin de contemplare și entuziasm. Ambiție și cafea tare. Îmi plac pleoapele ochilor săi căprui, pielea lui catifelată, întunecată, buza inferioară împinsă
înainte. Mintea lui. Mintea lui.
Îl sărut pe obraz.
— Îmi amintesc mai multe despre noi decât înainte, îi spun. Îmi amintesc cum ne-am sărutat în ușa vestibulului, înainte s-o ia totul razna. Tu și cu mine pe terenul de tenis, vorbind despre cum a cerut-o Ed în căsătorie pe mătușa Carrie.
Pe aleea care înconjoară insula, stânca aceea netedă, unde nu ne vedea nimeni.
Și jos, pe plaja cea mică, vorbind despre cum o să punem focul.
Gat dă din cap.
142
— Dar tot nu-mi amintesc ce s-a întâmplat de-au ieșit lucrurile atât de rău, spun. De ce nu eram împreună când m-am rănit. Ne-am certat? Am făcut eu ceva? Te-ai întors la Raquel?
Nu pot să-l privesc în ochi.
— Cred că merit un răspuns cinstit, chiar dacă ce este între noi acum n-o să
mai poată continua.
Trăsăturile i se contorsionează și își ascunde fața în mâini.
— Nu știu ce să fac, spune. Nu știu ce ar trebui să fac.
— Pur și simplu, spune-mi, răspund.
— Nu pot să stau aici cu tine, zice. Trebuie să mă întorc la Cuddledown.
— De ce?
— Trebuie, zice, ridicându-se și plecând. Apoi se oprește și se întoarce. Am distrus totul. Îmi pare atât de rău, Cady. Îmi pare atât de rău, atât de rău. Începe din nou să plângă. N-ar fi trebuit să te sărut, să-ți fac un leagăn din cauciuc sau să-ți dau trandafirii. N-ar fi trebuit să-ți spun cât de frumoasă ești.
— Dar eu mi-am dorit s-o faci.
— Știu, însă ar fi trebuit să mă țin la distantă. A fost o mare greșeală să fac toate astea. Îmi pare atât de rău.
— Vino încoace, spun, dar când nu se clintește din loc, mă duc eu la el. Îmi pun mâinile în jurul gâtului lui și îmi apropii obrazul de al lui. Îl sărut cu putere ca să
înțeleagă că mi-o doresc cu adevărat. Are gura atât de moale și e cel mai bun om pe care îl cunosc, cel mai bun om pe care îl cunosc dintotdeauna, indiferent ce lucruri rele s-au petrecut între noi și indiferent ce se va întâmpla mai departe.
