Cadence
Cam așa sună mare parte dintre ele. Dar am și câteva e-mailuri care nu sunt nici fermecătoare, nici drăguțe. Acelea sunt adevărate și îți inspiră milă.
Mirren,
Iarna în Vermont. Întuneric și întuneric.
Mami mă privește în timp ce dorm.
138
Mă doare capul tot timpul. Nu știu ce să fac ca să înceteze durerea.
Pastilele nu funcționează. Cineva îmi despică creștetul capului cutoporul, un topor tocit, care nu reușește să-mi străpungă craniuldintr-o singură lovitură. Oricine îl mânuiește, ajunge să-mi hăcuiască
țeasta, lovind o dată și încă o dată, dar nu tot timpul fix în același loc.
Am o mulțime de răni.
Visez uneori că persoana care mânuiește toporul e bunicul.
Alteori, sunt eu însămi.
Alteori, e Gat.
Îmi pare rău că sună ca și cum aș fi înnebunit. Îmi tremură mâinileîn timp ce tastez e-mailul ăsta și ecranul e prea luminos.
Uneori aș vrea să mor, atât de tare mă doare capul. Continui să vă
scriu tuturor cele mai luminoase gânduri, dar nu vorbesc niciodată
despre cele întunecate, deși îmi trec prin minte tot timpul. Așa că lescriu acum. Chiar dacă n-o să-mi răspunzi, voi ști că cineva măcar le-a auzit, e ceva și asta.
Cadence
Citim toate cele douăzeci și opt de e-mailuri. Când termină, Mirren mă sărută
pe obraz.
— N-aș putea vreodată să-ți spun cât de rău îmi pare, zice ea. Nici la scrabble nu cred că există un cuvânt care să exprime cât de prost mă simt.
Apoi pleacă.
75.
Îmi iau laptopul în pat și deschid un document nou. Îmi dau jos însemnările pe care le-am făcut pe hârtia liniată și încep să le copiez, apoi scriu toate amintirile cele noi, repede, cu o mulțime de greșeli. Umplu golurile cu presupuneri, acolo unde nu-mi amintesc propriu-zis ce s-a întâmplat.
Centrul Sinclair de Socializare și Gustări.
N-o să te mai vezi cu iubitul ăla al tău.
Vrea să mă țin la distanță de tine.
Ne place foarte tare la Windemere, nu-i așa, Cady?
Mătușa Carrie, plângând îmbrăcată în geaca lui Johnny.
Gat, aruncându-le câinilor mingea pe terenul de tenis.
139
O, Doamne, o, Doamne, o, Doamne.
Câinii.
Amărâții ăia de câini.
Fatima și Prințul Philip.
Câinii au murit în focul ăla.
Acum știu ce s-a întâmplat și a fost vina mea. Erau niște câini atât de neascultători, nu ca Bosh, Grendel și Poppy, pe care i-a antrenat mama. Fatima și Prințul Philip mâncau stele de mare pe țărm, apoi le vomitau în sufragerie. Își scuturau apa din blana lor flocoasă, își vârau boturile în prânzul oamenilor ieșiți la picnic, rodeau discurile de Frisbee, până nu mai rămâneau din ele decât niște bucăți de plastic inutilizabile. Le plăceau la nebunie mingile de tenis, se duceau pe teren și, dacă găseau vreuna uitată pe afară, o umpleau de bale și o tăvăleau prin noroi. Nu voiau să stea jos când le ziceai. Și cerșeau la masă.
Când s-a aprins focul, câinii erau într-unul dintre dormitoarele pentru oaspeți.
Bunicul îi încuia deseori sus peste noapte sau când nu mai rămânea nimeni la Clairmont. Ca să nu roadă pantofii oamenilor și să nu urle la ușa de plasă.
Bunicul îi încuiase în casă înainte să părăsească insula.
