Și noi nu ne gândiserăm la ei.
Omorâsem câinii ăia. Eu eram cea care trăia cu câinii, eu știam unde dormeau Fatima și Prințul Philip. Ceilalți Mincinoși nici nu se gândeau vreodată la câini –
oricum, nu atât de mult. Nu ca mine.
Muriseră arzând. Cum putusem să uit de ei în halul ăsta? Cum de am putut să
fiu atât de pătrunsă de planul meu stupid, emoțiile pe care mi le provocase comiterea unei crime, propria mea mânie îndreptată împotriva mătușilor și a bunicului…
Fatima și Prințul Philip arzând. Adulmecând în dreptul ușii fierbinți, respirând fumul, bâțâindu-și cozile plini de speranță, așteptând să vină cineva și să-i ia, lătrând.
Ce moarte oribilă pentru bieții câini, dragi și neascultători.
76.
Ies în fugă de la Windemere. S-a făcut întuneric acum, e aproape ora cinei. Îmi curg lacrimile, boțindu-mi fața, și-mi tresaltă tot corpul, fiindcă îmi imaginez câinii ăia cum stau cu ochii pe ușă, sperând să fie salvați, în timp ce valurile de fum se strecoară în cameră.
140
Unde să mă duc? Nu pot să dau ochii cu Mincinoșii la Cuddledown. La Red Gate s-ar putea să fie Will sau mătușa Carrie. Insula asta este al naibii de mică, de fapt, nici n-ai unde să te duci. Sunt prinsă în capcană pe insula asta, unde am omorât câinii, bieții, bieții de ei.
Toată bravada mea de azi-dimineață,
puterea,
crima perfectă,
răsturnarea patriarhatului,
felul în care am salvat noi, Mincinoșii, vacanța de vară și am îmbunătățit lucrurile,
felul în care ne-am păstrat familia laolaltă distrugând o parte din ea…
toate astea nu sunt decât o amăgire.
Câinii sunt morți,
câinii ăia tâmpiți și adorabili,
câinii pe care aș fi putut să-i salvez, niște câini inocenți ale căror fețe se luminau când le dădeai pe furiș o bucățică de hamburger sau doar îi strigai pe nume;
niște câini cărora le plăcea să se suie în bărci,
care alergau liberi toată ziua cu labele lor pline de noroi.
Ce fel de persoană trece la acțiune fără să-și închipuie că ar putea să fie cineva încuiat în camerele de sus, cineva care are toată încrederea în oameni, fiindcă i-a oferit dintotdeauna siguranță și iubire?
Suspin, niște suspine stranii și tăcute, stând pe pasarela dintre Windemere și Red Gate. Am fața udă fleașcă și mi se strânge tot pieptul. Mă împleticesc pe drumul înapoi spre casă.
Gat mă așteaptă pe scări.
77.
Sare în picioare când mă vede și mă ia în brațe. Suspin cu fața îngropată în umărul lui și-mi vâr mâinile sub geaca lui și în jurul mijlocului.
Nu mă întreabă ce e în neregulă, până când nu-i spun singură.
— Câinii, spun în cele din urmă. Am omorât câinii.
Rămâne tăcut pentru un moment. Apoi zice:
— Da.
Nu mai vorbesc până nu mă opresc din tremurat.
— Hai să stăm jos, spune Gat.
141
Ne așezăm pe treptele de pe verandă. Gat își sprijină capul de al meu.
— Iubeam câinii ăia, spun.
— Cu toții îi iubeam.
— Eu… eu… – mă înec singură cu propriile cuvinte. Nu cred că ar trebui să mai vorbesc despre asta sau o să încep din nou să plâng.
— Bine.
