Mă mângâie pe cap. Ce scârbos. Mă trag la o parte.
— Asta-i tot? mă întreabă.
— De ce nu vrea nimeni să vorbească cu mine? repet.
136
— Din cauza… din cauza – mami se oprește, căutându-și cuvintele. Din cauza durerii tale.
— Fiindcă am dureri de cap, fiindcă nu-mi pot aminti accidentul – înseamnă că
n-aș fi suportat să aflu că a ars Clairmontul din temelii?
— Doctorii mi-au spus să nu te stresăm, răspunde ea. Spun că focul e posibil să-ți fi provocat durerile de cap, din cauză că ai inhalat fum sau… sau de frică, încheie ea fraza fără niciun sens.
— Nu sunt copil mic, îi spun. Poți să ai încredere în mine și să-mi aduci la cunoștință informații importante despre familia noastră. Toată vara m-am străduit să-mi amintesc accidentul și ce s-a întâmplat exact înainte să-l am. De ce nu-mi spui pur și simplu, mami?
— Dar ți-am spus. Acum doi ani. Ți-am spus o dată și încă o dată, însă a doua zi nu-ți mai aminteai nimic. Și când am vorbit cu doctorul, mi-a zis că n-ar trebui să te mai supăr, n-ar trebui să te presez atâta.
— Dar trăiești cu mine în casă! țip la ea. N-ai încredere în propria ta judecată, spre deosebire de ce-ți spune un doctor care abia dacă mă cunoaște?
— E un profesionist.
— Ce te face să crezi că mai degrabă îmi doresc ca toată familia să păstreze secrete față de mine – până și gemenele, până și Will sau Taft, pentru numele lui Dumnezeu – decât să știu ce s-a întâmplat? Ce te face să crezi că sunt atât de fragilă încât să nu mi se poată povesti nici măcar faptele în mare?
— Mie mi se pare că ești fragilă, spune mami. Și, să fiu sinceră, nu sunt convinsă că aș face față reacției pe care ai avea-o.
— Nici nu-ți imaginezi cât de insultător sună ce-ai spus.
— Te iubesc, spune ea.
Nu mă pot uita la fața ei plină de milă, chinuindu-se să se justifice față de mine.
74.
Dau peste Mirren în camera mea când deschid ușa. Stă la biroul meu, cu o mână pe laptop.
— Mă întreb dacă aș putea să citesc e-mailurile pe care mi le-ai trimis anul trecut, spune ea. Le ai pe computer?
— Da.
— Nu le-am citit niciodată, îmi zice. La începutul verii, m-am prefăcut că le-am citit, dar de fapt nici nu le-am deschis.
— De ce nu?
137
— Pur și simplu n-am făcut-o, spune ea. Am crezut că nu contează, dar acum mi se pare că e important. Și uite! continuă pe un ton vesel. Am și ieșit din casă
tocmai ca să le citesc!
Încerc să-mi ascund supărarea.
— Înțeleg că nu mi-ai răspuns, dar de ce nu mi-ai citit măcar e-mailurile?
— Știu, spune Mirren. E nasol și sunt o ființă oribilă. Te rog, aș putea să le citesc acum?
Deschid laptopul. Dau o căutare și găsesc toate mesajele adresate ei.
Sunt douăzeci și opt. Citesc peste umărul ei. Majoritatea sunt fermecătoare, niște însemnări drăgălașe din partea unei persoane care nu suferea de dureri de cap.
Mirren!
Mâine plec în Europa împreună cu tatăl meu cel infidel, care este,după cum știi, și foarte plictisitor. Urează-mi noroc și află că mi-aș fidorit să-mi petrec vara la Beechwood împreună cu tine. Și cu Johnny.
Chiar și cu Gat.
Știu, știu, ar fi trebuit să depășesc momentul.
L-am și depășit.
Chiar am făcut-o.
Gata, am șters-o spre Marbella, să mă întâlnesc cu niște spaniolimișto.
Mă întreb dacă pot să-l forțez pe tata să mănânce cele maidezgustătoare mâncăruri în fiecare țară pe care o vizităm, dreptpedeapsă că ne-a lăsat și a fugit în Colorado.
Fac pariu că pot. Dacă mă iubește cu adevărat, o să mănâncebroaște și rinichi de animale și furnici învelite în ciocolată.
