Și a fost… excelent.
Noaptea conturându-se deasupra noastră. Zumzăitul oceanului. Țipetele pescărușilor.
8.
În noaptea aceea am adormit cu greu.
După miezul nopții, m-a strigat.
M-am uitat pe fereastră. Gat stătea întins pe spate pe pasarela de lemn care duce spre Windemere. Golden Retrieverii stăteau întinși lângă el, toți cinci: Bosh, Grendel, Poppy, Prințul Philip și Fatima. Li se auzeau cozile bufnind ușurel.
Lumina lunii îi făcea pe toți să arate albăstrui.
— Hai jos, mi-a strigat.
Am coborât.
Lumina din dormitorul lui mami era stinsă. Restul insulei, cufundată în întuneric. Eram singuri, cu excepția câinilor.
— Dă-te mai încolo, i-am zis.
Pasarela nu era prea lată. Când m-am întins alături de el, ni s-au atins brațele, al meu gol, iar al lui într-o haină de vânătoare de un verde-oliv.
Ne uitam la cer. Atât de multe stele, parcă ar fi fost sărbătoare, o ditamai petrecerea a galaxiei, interzisă, care se ținea după ce oamenii fuseseră trimiși la culcare.
17
Îmi părea bine că Gat nu încerca să-mi destăinuie cunoștințele lui în privința constelațiilor sau să spună alte tâmpenii, cum ar fi să ne punem dorințe în stele.
Dar nu știam nici ce să înțeleg din tăcerea lui.
— Pot să te țin de mână? m-a întrebat.
Mi-am pus mâna într-a lui.
— Universul pare uriaș în clipa asta, mi-a zis, simt nevoia să mă țin de ceva.
— Sunt aici.
Degetul lui mare îmi mângâia centrul palmei. Toți nervii mi se concentraseră
acolo, simțeam cea mai mică mișcare a pielii sale atingându-se de a mea.
— Nu sunt așa de sigur că sunt un om bun, a spus după o vreme.
— Nici eu nu sunt sigură că sunt, am răspuns. Mai mult improvizez.
— Da…
Gat a tăcut un moment.
— Crezi în Dumnezeu? m-a întrebat apoi.
— Pe jumătate.
Am încercat să mă gândesc mai serios. Știam că Gat nu s-ar fi mulțumit cu un răspuns atât de evaziv.
— Când lucrurile merg prost, mă rog sau îmi imaginez că e cineva care mă
veghează, care mă ascultă. Cum a fost acum, în primele câteva zile după ce a plecat taică-meu. M-am gândit la Dumnezeu. I-am cerut să mă apere. Dar în restul timpului, îmi târâi viața de zi cu zi. Nu există nici măcar o urmă de spiritualitate.
— Eu nu mai cred, a spus Gat. Excursia din India, sărăcia de acolo. Niciun Dumnezeu n-ar lăsa să se întâmple una ca asta. Și apoi vin acasă și încep s-o observ pe străzile New Yorkului. Oameni bolnavi, murind de foame într-una dintre cele mai bogate țări ale lumii. Pur și simplu nu-mi vine să cred că veghează
cineva asupra oamenilor ăstora. Ceea ce înseamnă că nu veghează nimeni nici asupra mea.
— Asta nu te face un om rău.
— Mama e credincioasă. A fost crescută în spirit budist, dar se duce la biserica metodistă acum. Nu e prea încântată de mine.
Gat rareori vorbea despre mama lui.
— Nu poți să crezi doar fiindcă îți spune ea, i-am răspuns.
— Nu. Întrebarea este cum să fii un om bun, dacă nu mai ai credință.
Ne-am uitat la cer. Câinii au intrat în casă pe ușița lor batantă de la Windemere.
— Ți-e frig, a spus Gat. Să-ți dau haina mea.
