L-au strigat și el a apărut de undeva din șalupă, scoțându-și vesta de salvare, cu privirea ațintită în jos în timp ce-și desfăcea cataramele.
— Mamă, tată, a spus Carrie, l-am adus pe nepotul lui Ed, ca să aibă și Johnny cu cine să se joace. Acesta este Gat Patil.
Bunicul a întins mâna și l-a mângâiat pe Gat pe cap.
— Bună ziua, tinere.
— Bună ziua.
— Tatăl lui a murit chiar anul ăsta, le-a explicat Carrie. El și cu Johnny sunt cei mai buni prieteni. Și i-am fost de mare ajutor surorii lui Ed că l-am luat cu noi.
Gat? O să ieșim la picnic și-o să mergem să înotăm, cum ți-am promis. Bine?
Dar Gat n-a răspuns. Se uita la mine.
Avea un nas dramatic, o gură dulce. Pielea cafenie, părul negru, ondulat.
Trupul arzând de energie. Gat era ca pe arcuri. Ca și cum ar fi căutat ceva. Gat era un amestec de contemplare și entuziasm. Ambiție și cafea tare. L-aș fi putut privi la nesfârșit.
Privirile ni s-au întâlnit.
Eu m-am întors și am zbughit-o din loc.
Gat m-a urmat. Îi auzeam picioarele în spatele meu pe pasarelele de lemn care traversează insula.
Am continuat să fug. El m-a urmat mai departe.
Johnny s-a luat după Gat. Și Mirren s-a luat după Johnny.
Adulții au rămas să vorbească pe doc, învârtindu-se politicoși în jurul lui Ed și dezmierdându-l pe bebelușul Will. Cei mici făceau ce fac cei mici.
Noi patru ne-am oprit din alergat când am ajuns la mica plajă din dreptul casei Cuddledown. Era o fâșie subțire de nisip cu stânci înalte la ambele capete. Nimeni nu o folosea prea mult pe vremea aceea. Plaja cea mare avea nisipul mai fin și mai puține alge.
Mirren și-a dat jos pantofii, iar noi am făcut la fel. Am început să aruncăm cu pietre în apă. Existam pur și simplu.
Am scris numele noastre pe nisip.
9
Cadence, Mirren, Johnny și Gat.
Gat, Johnny, Mirren și Cadence.
Ăsta a fost începutul nostru.
•
Johnny i-a implorat să-l lase pe Gat să mai rămână. Și a obținut ce dorea.
Anul următor i-a implorat să-l lase să stea toată vara. Gat a venit.
Johnny era cel dintâi nepot. Bunicii aproape că nu-i spuneau niciodată nu lui Johnny.
5.
În vara cu numărul paisprezece, Gat și cu mine am plecat singuri cu șalupa cea mică. Imediat după micul dejun. Bess o obligase pe Mirren să joace tenis cu gemenele și Taft. Johnny se apucase de alergat anul acela și alerga în cerc pe aleea care înconjoară insula. Gat a dat de mine în bucătăria de la Clairmont și m-a întrebat dacă nu voiam să ieșim cu barca.
— Nu neapărat.
Voiam să mă bag la loc în pat cu o carte.
— Te rog?
Gat nu spunea aproape niciodată „te rog”.
— Ieși tu singur cu barca.
— Nu pot s-o împrumut, a zis el, nu mi se pare corect.
— Ba desigur că poți.
— Nu fără să fiu însoțit de unul dintre voi.
Era ridicol.
— Unde vrei să mergi? l-am întrebat.
— Vreau doar să mă îndepărtez un pic de insulă. Uneori nu mai suport să fiu aici.
