Am făcut cisterne întregi de înghețată și am zăcut la soare.
Într-o noapte, noi patru am ieșit la un picnic pe plaja cea mică. Scoici înăbușite, cartofi și porumb dulce. Le pregătiseră servitorii. Nu le știam numele.
Johnny și Mirren aduseseră mâncarea jos în tăvi de metal. Am mâncat în jurul focului de tabără, picurând unt pe nisip. Apoi Gat ne-a făcut S’ more 1 cu trei straturi. Mă uitam la mâinile lui în lumina focului, strecurând bezele pe un băț
lung. Unde pe vremuri fuseseră scrise numele noastre, acum își scrisese titlurile cărților pe care voia să le citească.
În noaptea aceea, pe mâna stângă: Existență și. Pe dreapta: Nimic.
Și eu aveam chestii scrise pe mâini. Un citat care îmi plăcuse. Pe stânga: Trăiește. Pe dreapta: în prezent.
— Vreți să știți la ce mă gândesc? a întrebat Gat.
— Da, am zis eu.
— Nu, a zis Johnny.
1 Denumirea unui desert care se prepară, în mod tradițional în SUA și Canada, în timpul focurilor de tabără: bezele ( marshmallows) rumenite și un strat de ciocolată între două felii de biscuiți de graham. ( N.t. ).
14
— Mă întrebam cum de putem să spunem că bunicul tău deține această insulă.
Nu legal, ci la propriu.
— Te rog, nu începe cu păcatele primilor pelerini, a mormăit Johnny.
— Nu. Întreb, doar, cum am putea spune că pământul aparține cuiva?
Gat a făcut un gest cu mâna, cuprinzând nisipul, oceanul, cerul.
Mirren a ridicat din umeri.
— Oamenii cumpără și vând pământ tot timpul.
— N-am putea să vorbim despre sex sau crime? a zis Johnny.
Gat nu l-a băgat în seamă.
— Poate că pământul n-ar trebui să aparțină deloc oamenilor. Sau poate ar trebui să existe o limită în privința lucrurilor pe care oamenii au voie să le posede.
A continuat aplecându-se în față: Când am fost în India astă-iarnă, în excursia în care m-am dus ca voluntar, am construit toalete. Le-am construit noi fiindcă
oamenii de acolo, din satul ăla, nu le aveau.
— Știm cu toții că ai fost în India, a zis Johnny. Ne-ai zis de vreo patru’șapte de ori.
Asta e ceva ce-mi place teribil la Gat: este atât de entuziasmat, atât de asiduu interesat de lume, încât cu greu și-ar putea imagina că ceilalți se plictisesc de poveștile lui. Chiar și atunci când i-o spun în față. Dar, de asemenea, nici el nu ne lasă să scăpăm așa de ușor. Vrea să ne facă să ne gândim – chiar și când n-avem niciun chef să ne gândim.
A înfipt un băț în cenușă.
— Spun că ar trebui să vorbim despre asta. Nu toată lumea are insule private.
Unii oameni muncesc pe ele. Unii muncesc în fabrici. Alții nu au de muncă. Și alții nu au nimic de mâncare.
— Oprește-te din vorbit în clipa asta, a zis Mirren.
— Oprește-te din vorbit pentru totdeauna, a zis Johnny.
— Avem o viziune deformată asupra realității aici, pe insula Beechwood, a spus Gat. Cred că nu vă dați seama de asta.
— Taci din gură, am zis și eu. Îți mai dau niște ciocolată dacă taci.
Și Gat a tăcut, însă cu o față schimonosită. S-a ridicat brusc, a luat o piatră din nisip și a aruncat-o cu toată forța. Și-a smuls tricoul de pe el și și-a azvârlit pantofii din picioare. Apoi a intrat în apă așa cum era, în blugi.
Supărat.
I-am privit mușchii umerilor în bătaia razelor de lună, picăturile lovindu-l în timp ce intra împroșcând cu apă. S-a scufundat și eu mi-am zis: Dacă nu mă duc după el acum, atunci o să-l aibă fata aia, Raquel. Dacă nu mă duc după el acum, 15
o să plece. O să se îndepărteze de noi, Mincinoșii, de insulă, de familia noastră, de mine.
Mi-am aruncat puloverul și l-am urmat pe Gat, cu rochia încă pe mine. M-am prăbușit în apă și am înotat până la locul unde stătea întins în plută pe spate.
Avea părul umed lipit de cap, lăsându-i fața liberă și cicatricea de pe sprânceană
la vedere.
M-am întins să-l prind de braț.
