— Relaţia dintre domnişoara Wetherell şi domnul Wells a continuat şi după ce amândoi s-au mutat în Hokitika?
— N-am nici cea mai vagă idee, spuse doamna Carver.
— Vă mulţumesc, doamnă Carver. Nu mai am alte întrebări.
— Mulţumesc, domnule Broham, spuse ea cu seninătate.
Moody îşi împingea deja scaunul în spate, aşteptând ca judecătorul să-l invite să se ridice.
— Doamnă Carver, spuse el cu promptitudine când a fost invitat să interogheze martora. În luna martie 1864, soţul dumneavoastră răposat, Crosbie Wells, a descoperit un filon de aur în Valea Dunstan, este corect?
Doamna Carver se arătă vizibil surprinsă de această
întrebare, dar după o scurtă pauză, răspunse:
— Da, este corect.
— Dar domnul Wells nu a declarat la bancă această comoară.
Este corect şi asta?
— Da, este corect şi asta.
— În schimb, a angajat o escortă privată, care să transporte minereul din Dunstan în Dunedin, unde dumneavoastră, soţia lui, l-aţi primit.
O undă de alarmă trecu peste chipul doamnei Carver.
— Da, zise ea cu circumspecţie.
— Ne puteţi descrie cum a fost depozitat minereul şi apoi transportat de pe terenul minier?
Doamna Carver părea încurcată, însă în mod evident întrebările lui Moody o luaseră pe nepregătite, iar acum nu avea timp să născocească un alibi.
— Minereul a fost depozitat într-un seif, spuse ea în cele din urmă. Seiful a fost încărcat într-o căruţă, iar căruţa a fost escortată la Dunedin de o echipă de oameni – înarmaţi, desigur.
În Dunedin, eu am preluat seiful, i-am plătit pe cărăuşi şi i-am scris imediat domnului Wells, ca să-l anunţ că seiful ajunsese cu bine la destinaţie, iar după aceea, el a trimis cheia de la seif.
— Cine a angajat escorta pentru aur, dumneavoastră sau domnul Wells?
— Domnul Wells a aranjat totul, spuse doamna Carver. Nişte oameni foarte serioşi. Nu ne-au creat nicio problemă. Era o firmă
privată. Gracewood & Sons, sau cam aşa ceva.
— Gracewood & Spears, o corectă Moody. Firma s-a mutat
ulterior în Kaniere.
— Nu ştiam, spuse doamna Carver.
— Ce aţi făcut cu aurul după ce aţi luat în primire seiful?
— Aurul a rămas în seif. Am instalat seiful în locuinţa noastră de pe strada Cumberland, şi acolo a stat tot timpul.
— De ce nu aţi dus minereul la bancă?
— Preţul aurului fluctua zilnic, iar piaţa aurului era foarte imprevizibilă, spuse doamna Carver. Ne-am gândit că era mai bine să aşteptăm până se ivea un moment propice de a-l vinde.
— Judecând după aceste măsuri de precauţie pe care vi le-aţi luat, m-aş încumeta să presupun că valoarea comorii era considerabilă.
— Da, zise ea. Câteva mii, ne gândeam noi. Minereul nu a fost niciodată evaluat de un specialist.
— După descoperirea filonului de aur, domnul Wells a mai rămas pe terenul minier?
— Da, a continuat să caute aur încă o vreme, până în primăvara anului următor. Era entuziasmat de succesul lui şi considera că ar putea avea noroc şi a doua oară; dar nu s-a întâmplat aşa.
— Unde este acea comoară acum? întrebă Moody.
Doamna Carver ezită din nou, apoi spuse:
— A fost furată.
— Condoleanţele mele, zise Moody. Cred că pierderea aceasta a fost o lovitură cumplită.
— Am fost distruşi, într-adevăr, spuse doamna Carver.
— Vorbiţi în numele dumneavoastră şi al domnului Wells; presupun.
— Bineînţeles.
