Norocul Drumeţului (strada Revell)

independent

Cowell Devlin, capelan

Penitenciarul din Hokitika

(Seaview)

PLANETARE:

INFLUENŢA ASOCIATĂ:

Walter Moody

Raţiune

Lydia (Wells) Carver, născută

Dorinţă

Greenway

Francis Carver

Forţă

Alistair Lauderback

Autoritate

George Shepard

Restricţie

Anna Wetherell

Exterioritate (anterior Interioritate)

Emery Staines

Interioritate (anterior Exterioritate)

PĂMÂNT:

Crosbie Wells

( decedat)

PARTEA ÎNTÂI

O SFERĂ ÎNĂUNTRUL UNEI SFERE

27 IANUARIE 1866

42° 43’ 0” SUD 170° 58’ 0” EST

MERCUR ÎN SĂGETĂTOR

În care un străin soseşte în Hokitika; o consfătuire secretă

este deranjată; Walter Moody tăinuieşte cele mai proaspeteamintiri; şi Thomas Balfour începe să spună o poveste.

Cei doisprezece bărbaţi întruniţi în fumoarul Hotelului Coroana lăsau impresia unui grup adunat acolo din întâmplare.

Judecând după diversitatea comportamentului şi a vestimentaţiei lor – redingote, fracuri, vestoane cu nasturi de corn, haine din moleschin galben, chembrică şi dril –, ar fi putut să fie doisprezece străini într-un vagon de tren, fiecare având drept destinaţie câte un cartier separat dintr-un oraş cu suficiente neguri şi maree pentru a-i despărţi; într-adevăr, izolarea studiată

a fiecăruia dintre ei, unul citind concentrat ziarul, altul aplecat în faţă pentru a scutura scrumul în şemineu ori un altul proptindu-şi mâna cu degetele răsfirate pe postavul mesei de biliard pentru a izbi bilele, plăsmuia acel gen de linişte fizică ce apare seara târziu, într-un compartiment de tren, înăbuşită aici nu de mormăitul şi zăngănitul vagoanelor, ci de ropotul puternic al ploii.

Aceasta era percepţia domnului Walter Moody din locul unde rămăsese la intrare, cu mâna pe tocul uşii deschise. Nu avea de unde să ştie că, prin prezenţa lui, deranjase o întrunire privată, deoarece vorbitorii amuţiseră când auziseră paşii lui pe coridor; aşa că, până să deschidă el uşa, fiecare dintre cei doisprezece bărbaţi îşi reluase îndeletnicirea (cam la nimereală, în ceea ce îi privea pe jucătorii de biliard, care uitaseră ce locuri ocupaseră

înainte), afişând o asemenea meticuloasă concentrare, încât nimeni nici măcar nu a ridicat privirea când nou-venitul a călcat în salon.

Stricteţea şi uniformitatea cu care bărbaţii îl ignorau ar fi putut să-i trezească interesul domnului Moody, dacă trupeşte şi sufleteşte ar fi fost în apele lui. Acum însă îi era greaţă şi se simţea bulversat. Ştiuse că, în cazul cel mai rău, voiajul până în West Canterbury putea să fie fatal pe o mare răscolită de hula nesfârşită a talazurilor înspumate, care se sfârşeau la cimitirul epavelor de pe bancul de nisip din Hokitika, însă nu se aşteptase la grozăviile stranii ale călătoriei, despre care era încă incapabil să vorbească, nici măcar cu el însuşi. Moody era din fire

intransigent cu orice deficienţă a propriei persoane – frica şi boala deopotrivă îl făceau să se închidă în sine –, or acesta era motivul pentru care, în mod foarte atipic, nu fusese în stare să

sesizeze ambianţa reală a încăperii în care tocmai intrase.

Chipul lui Moody sugera îndeobşte agerime şi atenţie. Ochii, cenuşii şi mari, clipeau rar, iar gura, cu buze moi şi copilăreşti, păstra de obicei o expresie de curtenitoare solicitudine. Din naştere, avea părul foarte creţ; purtase plete cu zulufi până la umeri în tinereţe, dar acum era tuns scurt, cu cărare pe o parte şi pieptănat lins graţie unei pomezi cu miros dulceag, care îi închidea nuanţa aurie a părului până la un şaten unsuros.

Fruntea şi obrajii aveau linii colţuroase, nasul era drept şi tenul neted. Nu împlinise încă douăzeci şi opt de ani, era iute şi precis în mişcări, vădind acel gen de vigoare şmecheroasă

nedenaturată, care nu sugerează naivitate, dar nici viclenie. Avea o alură de majordom discret şi ager la minte, drept urmare, devenea adesea confidentul bărbaţilor taciturni sau era poftit să

medieze relaţii dintre oameni pe care abia îi cunoscuse. Pe scurt, avea o înfăţişare care trăda foarte puţin din personalitatea lui şi în care, totodată, alţii erau înclinaţi să se încreadă imediat.

Moody era conştient de avantajul pe care i-l conferea farmecul lui enigmatic. Aidoma majorităţii persoanelor deosebit de frumoase, îşi studiase minuţios reflecţia din oglindă şi, într-un fel, se cunoştea cel mai bine văzut dinafară; era mereu într-un locaş al minţii de unde se percepea din exterior. Petrecuse nenumărate ceasuri în alcovul garderobei personale, unde oglinda îi tripla imaginea arătându-l din profil, semiprofil şi din faţă: Carol I Stuart pictat de Van Dyck, dar cu mult mai frapant.

Acesta era un obicei de-al lui, pe care oricum l-ar fi tăgăduit probabil – căci într-atât de severă este înfierarea pe care profeţii morali ai epocii noastre o aruncă asupra examinării de sine! Ca şi cum sinele nu ar avea nicio legătură cu sinele, iar oamenii nu s-ar uita în oglindă decât pentru a căpăta confirmarea propriei lor aroganţe; ca şi cum actul de a se stima pe sine nu ar fi la fel de subtil, vulnerabil şi nestatornic ca orice ataşament dintre două suflete pereche. În fascinaţia lui, Moody nu urmărea neapărat să îşi elogieze propria-i frumuseţe, cât mai degrabă să o stăpânească. Desigur, ori de câte ori se zărea oglindit în vitrina unei prăvălii sau în geamul vreunei ferestre după lăsarea nopţii, fremăta de satisfacţie – dar la fel cum ar simţi, probabil, un inginer când, întâlnind din întâmplare vreun mecanism inventat de el, constată că arată splendid şi strălucitor, fiind bine gresat şi

funcţionând exact cum prevăzuse el că trebuia să o facă.

Se putea vedea pe sine acum, aşa cum stătea ferm în pragul uşii deschise a fumoarului, şi ştia că prin alura lui lăsa impresia unui om de un calm desăvârşit. Dar aproape că tremura de oboseală; groaza îi rămăsese în stomac ca un bolovan greu; se simţea urmărit, chiar hăituit; intrase spaima în el. Inspecta salonul cu un aer de detaşare politicoasă şi respect. Încăperea semăna cu un loc reconstruit din memorie la capătul unei lungi perioade de timp, când multe lucruri au fost uitate (suporturile pentru lemnele din vatră, draperiile, placa propriu-zisă ce îmbrăca şemineul), dar micile detalii persistă: un tablou al răposatului Prinţ Consort, bunăoară, decupat dintr-o revistă şi fixat cu ţinte pe peretele dinspre curte; urma îmbinării de pe mijlocul mesei de biliard, care fusese tăiată în două cu fierăstrăul pe cheiul din Sydney pentru a rezista mai bine pe timpul traversării pe mare; teancul de ziare vechi de pe secreter, cu paginile subţiate şi şterse de la atingerea atâtor mâini. Cele două

ferestruici plasate de o parte şi de cealaltă a căminului dădeau spre curtea din dos a hotelului, o bucată de teren mocirlos înţesat de lăzi şi butoaie ruginite, despărţit de loturile învecinate doar prin nişte petice de tufişuri şi ferigi pitice, iar, spre nord, printr-un şir de cuibare, toate cu lanţuri la uşi contra hoţilor.