Era decis, în conformitate cu strategia lui, să abordeze întrebările lui Balfour în mod politicos şi fără rezerve; procedând astfel, avea dreptul să pretindă şi el nişte răspunsuri la întrebările lui. Talentul lui Moody în arta diplomaţiei nu era deloc neglijabil. În copilărie, ştiuse instinctiv că era întotdeauna preferabil să spui o jumătate de adevăr, dar cu un aer binevoitor, decât să spui tot adevărul, însă de o manieră defensivă. Impresia de cooperare era foarte profitabilă, fie numai şi pentru că

impunea o reciprocitate: mă port frumos, te porţi frumos. Nu mai privi în jur din nou, ci continuă să-şi ţină ochii larg deschişi şi faţa senină, adresându-i-se doar lui Balfour, de parcă cei unsprezece indivizi de pe margine, care se holbau la el, nu l-ar fi interesat câtuşi de puţin.

— În cazul ăsta, spunea Balfour, mă voi hazarda să ghicesc că ţi-ai cumpărat biletul de la ofiţerul secund al navei.

— Da, domnule, a băgat banii direct în buzunar.

— Ai avut un aranjament special cu omul?

— Combinaţia fusese pusă la cale de echipaj, cu consimţământul comandantului, replică Moody. O modalitate relativ simplă de a scoate un ban în plus, presupun. Nu mai exista niciun fel de cuşetă – ţi se repartiza un culcuş sub punte, cu instrucţiunea să fii vigilent şi să nu le stai în cale. Nu erau nicidecum nişte condiţii ideale, desigur, însă împrejurările mă

obligau să plec imediat din Dunedin, după cum ştiţi, iar Godspeed era singura plecare prevăzută pentru ziua în care voiam eu să mă îmbarc. Nu l-am cunoscut pe ofiţerul secund, până la învoiala noastră, la fel cum nu-i cunoşteam pe pasageri şi nici pe membrii echipajului.

— Câţi pasageri au urcat la bord conform acestui

aranjament?

— Opt, răspunse Moody punându-şi trabucul în gură şi uitându-se drept în ochii lui Balfour.

Balfour nu pregetă să îl descoasă şi mai mult:

— Asta înseamnă dumneata şi încă şapte? Opt în total?

Moody ocoli un răspuns direct.

— Lista pasagerilor va fi publicată în ziarul de luni; evident, puteţi să o examinaţi şi dumneavoastră, zise el cu o expresie cumva contrariată, ca şi cum ar fi vrut să sugereze că această

dorinţă de a se edifica, manifestată de Balfour, nu era doar inutilă, ci şi deplasată. Apoi, mai adăugă: Numele meu real, bineînţeles, nu va apărea acolo. Am călătorit sub numele de Philip de Lacy, acesta fiind omul ale cărui acte le-am cumpărat la Dunedin. Walter Moody, în evidenţele autorităţilor, se află în prezent undeva în Pacificul de Sud – navigând spre est, presupun, către Capul Horn.

Chipul lui Balfour avea în continuare o expresie rece.

— Permite-mi, te rog, să te mai întreb un lucru, zise el. Aş

vrea să ştiu doar dacă ai avut motive să îţi formezi o părere bună

sau proastă despre el. La domnul Carver mă refer.

— Nu sunt sigur că vă pot răspunde corect, zise Moody.

Opinia mea se bazează doar pe bănuieli şi zvonuri. Cred că

individul a fost cumva constrâns să plece din Dunedin, din moment ce era nerăbdător să ridice ancora, în ciuda prognozei unei furtuni apropiate, însă n-am niciun fel de idee ce ar fi putut determina aceasta grabă a lui. Nu am făcut cunoştinţă cu el şi l-am văzut doar de la distanţă, în timpul voiajului, iar atunci doar arareori, fiindcă a stat în cabina lui o bună parte din timp.

După cum vedeţi, părerea mea nu valorează prea mult. Şi totuşi...

— Şi totuşi... zise Balfour dându-i ghes să continue, atunci când Moody se oprise.

— Ca să fiu sincer cu dumneavoastră, domnule, zise acesta întorcându-se complet cu faţa spre interlocutorul lui, în timp ce eram la bord, am descoperit anumite detalii despre încărcătura velierului, care m-au făcut să am dubii că misiunea vasului ar fi fost dintre cele cinstite. De un lucru sunt sigur însă: nu mi-aş

dori niciodată să îmi fac un duşman din domnul Carver, dacă îmi stă în putere să evit acest lucru.

Bărbatul brunet din stânga lui Moody se crispase.

— Ziceai că ai descoperit ceva în încărcătura vasului? intră el în vorbă, înclinându-se în faţă.

„Aha!” îşi zise Moody. „Acum e momentul să profit de avantaj!” Se întoarse să se adreseze noului vorbitor.

— Iertaţi-mă dacă voi pregeta să vă dau amănunte, spuse el.

Nu vreau să vă jignesc, domnule, dar suntem doi străini unul pentru celălalt; sau, mai degrabă, dumneavoastră sunteţi un străin pentru mine, din moment ce discuţia mea cu domnul Balfour a ajuns la mai multe urechi decât ale sale. Sub acest aspect, sunt dezavantajat, nu în ceea ce mă priveşte ca persoană, ştiut fiind că eu m-am comportat cu sinceritate, ci în ceea ce vă

priveşte pe dumneavoastră, fiindcă aţi făcut cunoştinţă cu mine indirect, fără să vă prezentaţi, şi aţi auzit povestea mea, fără vreo invitaţie sau vreun răspuns. Eu nu am nimic de ascuns referitor la această călătorie sau la oricare alt voiaj pe care l-am întreprins, dar mărturisesc (şi se întoarse din nou spre Balfour) că este agasant să fii chestionat atât de necruţător de către un anchetator care nu divulgă nimic despre intenţiile sale.

Replica lui Moody fusese formulată cam agresiv, în comparaţie cu felul lui de a se exprima, însă vorbise calm şi demn şi, în plus, ştia prea bine că era îndreptăţit să răspundă

aşa. Fără să clipească, privea cu un aer stăpânit la Balfour, aşteptând reacţia acestuia, cu ochii lui blânzi larg deschişi.

Privirea lui Balfour licări pieziş spre bărbatul brunet care le întrerupsese conversaţia, revenind iute înapoi şi fixându-se asupra ochilor lui Moody. Răsuflă lung. Se ridică de pe fotoliu, azvârli chiştocul trabucului în foc şi, întinzând mâna, spuse liniştit:

— Paharul dumitale se cere reumplut, domnule Moody. Te rog, lasă-mi mie această plăcere.

Se duse în tăcere la bufet, unde îl urmă şi bărbatul brunet, care, deşirându-se din fotoliu cât era de lung, aproape că atingea cu creştetul tavanul scund al sălii. Aplecându-se spre Balfour, începu să-i mormăie ceva insistent la ureche. Balfour încuviinţă

din cap şi murmură un răspuns. Fusese pesemne vreo instrucţiune, din moment ce bărbatul înalt se duse apoi la masa de biliard, îi făcu semn bărbatului blond să vină mai aproape şi îi transmise în şoaptă mesajul. Bărbatul blond începu să mişte aprobator din cap, prompt şi viguros. Studiindu-i de la distanţă, Moody simţea că redevenea ager, cum îi era felul. Coniacul îl dezmeticise; se mai încălzise şi nu se mai simţea jilav; în plus, nimic nu îi putea ridica moralul mai bine decât promisiunea unei poveşti.

Se întâmplă adesea ca, atunci când un suflet chinuit de o

apăsare se vede obligat să se ocupe de o altă anevoinţă, care nu îl priveşte câtuşi de puţin, această nouă problemă să ajungă să

acţioneze asupra primeia ca un fel de balsam. Moody simţea acest lucru acum. Pentru prima oară de când debarcase de pe şlep, constata că era capabil să reflecteze limpede la păţania lui recentă. În contextul acestui nou secret, memoria lui era cumva eliberată. Putea să îşi amintească scena care îl obseda – mortul ridicându-se, beregata însângerată, ţipătul lui – şi să o considere fabuloasă, senzaţională; înfricoşătoare, desigur, dar cumva mult mai explicabilă totodată. Povestea căpătase un fel de valoare: putea să o valorifice, oferind-o la schimb.

Urmărea cum mesajul şoptit trecea de la un om la altul. Nu putea distinge propriu-zis cuvinte – talmeş-balmeşul de accente nefamiliare făceau imposibil acest lucru –, însă era evident pentru el că subiectul discuţiei îi privea pe toţi cei de faţă. Îşi forţă mintea să evalueze situaţia meticulos şi raţional. Neatenţia îl indusese deja în eroare în acea seară; era decis să nu se mai înşele din nou. Se profila, pesemne, vreun matrapazlâc, presupuse el, sau eventual se adunaseră acolo ca să se alieze împotriva altui individ. Domnul Carver, poate. Erau doisprezece la număr, ceea ce pe Moody îl ducea cu gândul la o reuniune de juraţi, însă prezenţa chinezilor şi a băştinaşului maori făcea imposibil acest lucru. Oare prin prezenţa lui întrerupsese vreun consiliu secret? Dar ce fel de consiliu ar fi putut include o asemenea diversitate de rasă, venit şi poziţie socială?

Inutil să spunem că înfăţişarea lui Walter Moody nu trăda nimic din subiectul gândurilor sale. Îşi calibrase cu precizie expresia, între un aer de gravă consternare şi unul de dezvinovăţire, ca şi cum ar fi vrut să comunice că era foarte afectat de tulburarea pe care o cauza, dar că nu avea nicio idee care ar putea fi acea tulburare, iar în privinţa modului în care trebuia să se comporte mai departe, era dispus să urmeze indicaţiile oricui şi să ignore propria-i opinie.

Afară, vântul începu să sufle din altă direcţie, împingând o rafală de aer umed în josul hornului, astfel încât tăciunii se înviorară în vatră, umflându-se purpurii, iar pentru o fracţiune de secundă Moody simţi în nări mirosul de mare. Mişcarea din şemineu părea să-l fi trezit din amorţire pe bărbatul gras, aflat cel mai aproape de foc. Omul se săltă anevoios din fotoliu, gemând din cauza efortului, şi, târşâind din picioare, se duse spre bufet, unde erau şi ceilalţi. După plecarea acestuia, Moody se trezi că rămăsese singur în faţa căminului, împreună cu

bărbatul îmbrăcat în costum de tweed cu model spic; acesta se aplecă acum în faţă şi rosti:

— Aş vrea să mă prezint, dacă nu aveţi nimic împotrivă, spuse el şi, pentru prima oară de când sucea între degete tabachera de argint, deschise cu un pocnet capacul şi îşi alese o ţigară.

Vorbea cu un accent tipic franţuzesc, articulând cuvintele distinct şi politicos:

— Numele meu este Aubert Gascoigne, sper să nu te superi dacă numele dumitale îmi este deja cunoscut.

— Păi, întâmplarea face, răspunse Moody tresărind un pic surprins, să cunosc şi cu numele dumitale, cred.

— Atunci, înseamnă că suntem vechi cunoştinţe, spuse Aubert Gascoigne, care între timp se scotocise după chibrituri.