— Eşti tânăr văduv, poate!
— N-am fost căsătorit niciodată, domnule.
Balfour pufni în râs şi îşi azvârli ambele braţe în sus, indicând prin gestul lui că reticenţa lui Moody i se părea amuzant de exasperantă şi de-a dreptul absurdă.
În timp ce Balfour râdea, Moody se săltă parţial de pe fotoliu, proptindu-se în palme, şi se răsuci ca să privească peste speteaza înaltă a fotoliului spre încăperea din spatele lui. Intenţiona să îi atragă cumva şi pe alţii în conversaţia lor şi, eventual, în acest fel să abată atenţia interlocutorului său de la ideea fixă pe care o urmărea. Dar nu ridică nimeni capul ca să-l privească; cu toţii păreau să-l evite cu bună ştiinţă, se gândi Moody. Ciudat lucru.
Dar era într-o postură incomodă, ba mai dădea dovadă şi de mojicie, aşa că, fără niciun chef, îşi reluă poziţia anterioară, aşezându-se picior peste picior.
— Nu vreau să vă dezamăgesc, spuse el, când hohotele de râs ale celuilalt se mai domoliră.
— Să mă dezamăgeşti – nu! strigă Balfour. Nu, nu. Poţi să-ţi păstrezi secretele!
— M-aţi înţeles greşit, spuse Moody. Scopul meu nu este să
ascund adevărul. Subiectul însă mă întristează pe mine profund, atâta tot.
— Oh, spuse Balfour, dar întotdeauna e aşa, domnule Moody. Când eşti tânăr, te întristează profund trecutul propriu, să ştii, îţi doreşti să îl ţii doar pentru tine – şi niciodată să nu îl împărtăşeşti altora, altor bărbaţi, vreau să zic, înţelegi.
— Este o remarcă înţeleaptă.
— Înţeleaptă! Şi nimic altceva?
— Eu nu vă înţeleg, domnule Balfour.
— Ţii morţiş să îmi contracarezi curiozitatea!
— Recunosc că sunt un pic uimit de insistenţa dumneavoastră.
— Acesta este un oraş al goanei după aur, domnule! spuse Balfour. Fiecare trebuie să fie sigur de camarazii lui – fiecare trebuie să aibă încredere în camarazii lui – fireşte!
Iată ceea ce era şi mai ciudat. Pentru prima oară – poate din cauza frustrării lui crescânde, care îi făcea să-şi concentreze
atenţia mai ferm asupra scenei din jur –, Moody simţi că întreaga situaţie începea să-i stârnească interesul. Tăcerea stranie din sală denota prea puţin acel gen de fraternitate în care totul este împărtăşit şi vine de la sine; ba mai mult chiar, Balfour nu dezvăluise aproape nimic despre caracterul lui şi despre reputaţia pe care o avea în oraş, altfel spus, acele informaţii graţie cărora Moody ar fi putut să se simtă mai liniştit în privinţa lui! Privirea îi alunecă pieziş spre bărbatul corpolent aşezat imediat lângă cămin, ale cărui pleoape închise tremurau din cauza efortului de a se preface că doarme, şi apoi spre bărbatul cu părul blond, din spatele lui, care muta tacul dintr-o mână în cealaltă, însă părea să-şi fi pierdut orice interes pentru partida de biliard.
Se urzea ceva acolo, căpătă el brusc certitudinea. Balfour juca un rol, în numele celorlalţi, cu misiunea de a-l evalua, îşi zise Moody. Dar în ce scop? Exista un rost în spatele acestei şarje de întrebări, un plan disimulat cu abilitate prin atitudinea expansivă a lui Balfour, prin extraordinara lui înţelegere şi prin şarmul lui personal. Ceilalţi bărbaţi ascultau, indiferent cu câtă
nonşalanţă întorceau paginile ziarelor sau se prefăceau că
moţăie. Odată cu această dumirire, sala păru dintr-odată să se clarifice, ca atunci când nişte stele împrăştiate aleatoriu capătă
aspectul de constelaţie direct sub privirea ta. Balfour nu mai părea vesel şi exuberant, cum îl considerase iniţial Moody; în schimb, părea frământat, încordat; chiar disperat. Moody se întreba acum dacă, făcându-i pe plac, nu ar fi mai profitabil decât să-l respingă în continuare.
Walter Moody era deosebit de versat în arta confidenţelor.
Ştia că, atunci când te confesai cuiva, implicit căpătai dreptul de a deveni la rândul tău confesorul celuilalt. Un secret merită un secret, iar o poveste merită o poveste; delicata aşteptare a unei reacţii de aceeaşi natură reprezenta o presiune, pe care el ştia cum să o aplice. Putea afla mai mult pretinzând că avea încredere în Balfour decât suspectându-l făţiş, din simplul motiv că, acordându-i încredere celuilalt, cu dezinvoltură şi fără
rezervă, Balfour ar fi fost nevoit să îi arate şi el toată încrederea, la rândul lui. Nu exista niciun motiv pentru care să nu poată
relata istoria familiei lui – oricât de supărător ar putea fi să şi-o reamintească –, dacă în acest fel putea dobândi încrederea celuilalt. Nu avea nicio intenţie să divulge, desigur, ceea ce se întâmplase pe Godspeed; dar în această privinţă nu era nevoie să
disimuleze în vreun fel, deoarece nu aceasta era povestea pe care
Thomas Balfour ceruse să o audă.
Reflectând la toate astea, Moody schimbă macazul.
— Constat că nu v-am câştigat încă încrederea, spuse el. Eu nu am nimic de ascuns, domnule. Vă voi relata povestea mea.
Balfour se lăsă pe spate în găoacea fotoliului, cu un aer satisfăcut.
— Poveste, aşa o numeşti dumneata! spuse el zâmbind radios din nou. Păi, atunci să ştii că sunt surprins, domnule Moody, dacă nu e vorba în ea despre dragoste şi nici despre bani!
— E vorba doar despre absenţa lor, din păcate, preciză
Moody.
— Absenţă – da, zise Balfour zâmbind mai departe şi făcându-i semn lui Moody să continue.
— Trebuie mai întâi să vă familiarizez cu câteva detalii despre familia mea, spuse Moody, apoi tăcu molcom câteva clipe, mijindu-şi ochii, ţuguindu-şi buzele.
Fotoliul pe care şedea era întors cu faţa spre cămin, astfel că
aproape jumătate dintre bărbaţii de-acolo erau în spatele lui, aşezaţi sau în picioare, fiecare preocupat chipurile de ceea ce făcea. Profitând de cele câteva secunde pe care le câştigase prefăcându-se că îşi adună gândurile, Moody îşi plimbă privirea spre stânga şi spre dreapta, pentru a-i observa mai bine pe ascultătorii plasaţi cel mai aproape de el, în jurul focului.
Imediat în apropierea vetrei, şedea bărbatul gras care se prefăcea că doarme. Indiscutabil, avea cea mai ostentativă ţinută
dintre toţi cei de-acolo: un lanţ de ceas din aur masiv, gros cât degetul lui dolofan, îi atârna de-a curmezişul pieptului, între buzunarul vestei de velur şi pieptarul cămăşii de chembrică, iar prinse de lanţ, din loc în loc, erau diverşi bumbi de aur, mari cât nodurile degetelor. Bărbatul de lângă el, de cealaltă parte a lui Balfour, era parţial ascuns de marginea spetezei fotoliului, aşa că
