Chiar, la ce se gândise? Doar la cravată, la mâna argintie, la numele acela rostit în icnete din întuneric. Scena era ca o mică

lume, reflectă Moody, având propriile ei dimensiuni. Putea trece oricât de mult timp real atunci când el rătăcea cu mintea acolo.

Exista această mare lume, unde timpul se scurgea şi locurile se schimbau, şi acea lume mică, încremenită, a groazei şi a panicii; se suprapuneau perfect, o sferă înăuntrul unei sfere. Cât de straniu i se părea faptul că Balfour îl urmărise cu atenţie; că

timpul concret trecuse, rotindu-se în jurul lui, în tot acel răstimp.

— Nu mă gândeam la nimic în mod special, zise el. Am îndurat o călătorie anevoioasă, asta e tot, şi sunt foarte obosit.

În spatele lui, unul dintre jucătorii de biliard executase o lovitură: un pocnet dublu, un bufnet înfundat, un murmur de admiraţie din partea celorlalţi jucători. Clericul îşi scutură

zgomotos ziarul; un alt tip tuşi; un altul îşi scutură de praf mâneca de la cămaşă şi se foi pe scaun.

— Te întrebasem despre cearta dumitale, spuse Balfour.

— Cearta... începu Moody, apoi se opri.

Se simţea dintr-odată atât de ostenit, încât îi venea greu şi să

vorbească.

— Disputa, îi reaminti Balfour. Dintre dumneata şi tatăl dumitale.

— Îmi pare rău, spuse Moody. Sunt nişte amănunte prea delicate.

— O chestiune de bani! Ei, am nimerit la fix?

— Iertaţi-mă, dar nu, n-a fost asta, răspunse Moody, trecându-şi mâna peste faţă.

— Nu o chestiune de bani! Atunci – o problemă de amor! Eşti îndrăgostit de o fată... dar tatăl dumitale nu este de acord cu

alegerea...

— Nu, domnule, zise Moody. Nu sunt îndrăgostit.

— Mare păcat, comentă Balfour. În fine, atunci conchid: eşti deja căsătorit!

— Sunt necăsătorit.

— Eşti tânăr văduv, poate!

— N-am fost căsătorit niciodată, domnule.

Balfour pufni în râs şi îşi azvârli ambele braţe în sus, indicând prin gestul lui că reticenţa lui Moody i se părea amuzant de exasperantă şi de-a dreptul absurdă.

În timp ce Balfour râdea, Moody se săltă parţial de pe fotoliu, proptindu-se în palme, şi se răsuci ca să privească peste speteaza înaltă a fotoliului spre încăperea din spatele lui. Intenţiona să îi atragă cumva şi pe alţii în conversaţia lor şi, eventual, în acest fel să abată atenţia interlocutorului său de la ideea fixă pe care o urmărea. Dar nu ridică nimeni capul ca să-l privească; cu toţii păreau să-l evite cu bună ştiinţă, se gândi Moody. Ciudat lucru.

Dar era într-o postură incomodă, ba mai dădea dovadă şi de mojicie, aşa că, fără niciun chef, îşi reluă poziţia anterioară, aşezându-se picior peste picior.

— Nu vreau să vă dezamăgesc, spuse el, când hohotele de râs ale celuilalt se mai domoliră.

— Să mă dezamăgeşti – nu! strigă Balfour. Nu, nu. Poţi să-ţi păstrezi secretele!

— M-aţi înţeles greşit, spuse Moody. Scopul meu nu este să

ascund adevărul. Subiectul însă mă întristează pe mine profund, atâta tot.

— Oh, spuse Balfour, dar întotdeauna e aşa, domnule Moody. Când eşti tânăr, te întristează profund trecutul propriu, să ştii, îţi doreşti să îl ţii doar pentru tine – şi niciodată să nu îl împărtăşeşti altora, altor bărbaţi, vreau să zic, înţelegi.

— Este o remarcă înţeleaptă.

— Înţeleaptă! Şi nimic altceva?

— Eu nu vă înţeleg, domnule Balfour.

— Ţii morţiş să îmi contracarezi curiozitatea!

— Recunosc că sunt un pic uimit de insistenţa dumneavoastră.

— Acesta este un oraş al goanei după aur, domnule! spuse Balfour. Fiecare trebuie să fie sigur de camarazii lui – fiecare trebuie să aibă încredere în camarazii lui – fireşte!

Iată ceea ce era şi mai ciudat. Pentru prima oară – poate din cauza frustrării lui crescânde, care îi făcea să-şi concentreze

atenţia mai ferm asupra scenei din jur –, Moody simţi că întreaga situaţie începea să-i stârnească interesul. Tăcerea stranie din sală denota prea puţin acel gen de fraternitate în care totul este împărtăşit şi vine de la sine; ba mai mult chiar, Balfour nu dezvăluise aproape nimic despre caracterul lui şi despre reputaţia pe care o avea în oraş, altfel spus, acele informaţii graţie cărora Moody ar fi putut să se simtă mai liniştit în privinţa lui! Privirea îi alunecă pieziş spre bărbatul corpolent aşezat imediat lângă cămin, ale cărui pleoape închise tremurau din cauza efortului de a se preface că doarme, şi apoi spre bărbatul cu părul blond, din spatele lui, care muta tacul dintr-o mână în cealaltă, însă părea să-şi fi pierdut orice interes pentru partida de biliard.

Se urzea ceva acolo, căpătă el brusc certitudinea. Balfour juca un rol, în numele celorlalţi, cu misiunea de a-l evalua, îşi zise Moody. Dar în ce scop? Exista un rost în spatele acestei şarje de întrebări, un plan disimulat cu abilitate prin atitudinea expansivă a lui Balfour, prin extraordinara lui înţelegere şi prin şarmul lui personal. Ceilalţi bărbaţi ascultau, indiferent cu câtă

nonşalanţă întorceau paginile ziarelor sau se prefăceau că

moţăie. Odată cu această dumirire, sala păru dintr-odată să se clarifice, ca atunci când nişte stele împrăştiate aleatoriu capătă

aspectul de constelaţie direct sub privirea ta. Balfour nu mai părea vesel şi exuberant, cum îl considerase iniţial Moody; în schimb, părea frământat, încordat; chiar disperat. Moody se întreba acum dacă, făcându-i pe plac, nu ar fi mai profitabil decât să-l respingă în continuare.

Walter Moody era deosebit de versat în arta confidenţelor.

Ştia că, atunci când te confesai cuiva, implicit căpătai dreptul de a deveni la rândul tău confesorul celuilalt. Un secret merită un secret, iar o poveste merită o poveste; delicata aşteptare a unei reacţii de aceeaşi natură reprezenta o presiune, pe care el ştia cum să o aplice. Putea afla mai mult pretinzând că avea încredere în Balfour decât suspectându-l făţiş, din simplul motiv că, acordându-i încredere celuilalt, cu dezinvoltură şi fără

rezervă, Balfour ar fi fost nevoit să îi arate şi el toată încrederea, la rândul lui. Nu exista niciun motiv pentru care să nu poată

relata istoria familiei lui – oricât de supărător ar putea fi să şi-o reamintească –, dacă în acest fel putea dobândi încrederea celuilalt. Nu avea nicio intenţie să divulge, desigur, ceea ce se întâmplase pe Godspeed; dar în această privinţă nu era nevoie să

disimuleze în vreun fel, deoarece nu aceasta era povestea pe care

Thomas Balfour ceruse să o audă.

Reflectând la toate astea, Moody schimbă macazul.

— Constat că nu v-am câştigat încă încrederea, spuse el. Eu nu am nimic de ascuns, domnule. Vă voi relata povestea mea.