vreun beteşug

în

faţa

altei

persoane.

Scuturându-se lăuntric, rosti pe un ton mai senin:

— Şi dumneavoastră, domnule? Aveţi o situaţie bună aici, nu-i aşa?

— O, da, răspunse celălalt. Agenţia Maritimă Balfour. Ne-ai văzut, probabil, imediat după oborul pentru vite, o poziţie excelentă, să ştii, pe strada Wharf. Balfour, ăsta sunt eu. Thomas este numele meu de botez. Ai nevoie de un nume de botez pe terenurile aurifere: nimănui nu i se spune domnule în defileu.

— Atunci, înseamnă că trebuie să exersez să-mi folosesc numele întreg, spuse Moody. Mă cheamă Walter. Walter Moody.

— Da, iar acolo lumea o să te strige oricum o fi, numai Walter nu, spuse Balfour bătându-se cu palma pe genunchi. „Walter Scoţianul”, poate. „Walt Două-Mâini-Drepte”, eventual. „Wally Pepită”. Ha!

— Porecla asta va trebui s-o capăt pe merit.

Balfour râse.

— Nu e nevoie de niciun merit, spuse el. Am văzut eu nişte pepite mari cât un pistol de damă. Ditamai pepitele de aur. Mari

cât un pistol de damă, dar, ascultă-mă pe mine, nici pe departe la fel de greu să pui mâna pe ele.

Thomas Balfour era un bărbat de vreo cincizeci de ani, îndesat la trup şi robust. Avea părul complet încărunţit, pieptănat pe spate şi lung până aproape de urechi. Purta o barbă-lopată şi avea tendinţa să o netezească în jos cu căuşul palmei, atunci când era amuzat de ceva – ceea ce făcea şi acum, încântat de propria-i glumă. Starea de prosperitate îi pria vizibil, constată Moody, recunoscând la interlocutorul lui acel sentiment confortabil al statutului îndreptăţit, care vine atunci când optimismul de o viaţă întreagă se vede confirmat prin reuşită.

Rămăsese doar în cămaşă; cravata lui, deşi de mătase şi splendid lucrată, era pătată cu sos şi prea larg petrecută în jurul gâtului.

Moody îl catalogă drept un om cu concepţii libertare – un ins inofensiv, recalcitrant ca spirit şi vesel în efuziunile lui.

— Vă rămân îndatorat, domnule, spuse el. Aceasta este prima dintre nenumăratele cutume pe care nu le cunosc absolut deloc, sunt sigur. Fără nicio îndoială, aş fi făcut greşeala de a-mi folosi numele de familie în defileu.

Era adevărat că în mintea lui avea o idee extrem de neclară

despre loturile miniere din Noua Zeelandă, bizuindu-se în special pe nişte schiţe ale terenurilor aurifere din California – colibe de lemn, văi cu afundături plane, căruţe în praf –, şi totodată un sentiment confuz (nici nu ştia de unde) că acea colonie era cumva umbra Insulelor Britanice, alternativa sălbatică şi a reşedinţei, şi a inimii Imperiului. Fusese surprins, când ocolise promontoriile peninsulei Otago în urmă cu vreo două săptămâni, să observe conace pe deal, cheiuri cu promenade, străzi şi grădini parcelate

– şi era surprins, acum, să vadă cum un gentleman bine îmbrăcat îi dădea chibriturile lui unui chinez, apoi se apleca peste el ca să-şi recupereze paharul.

Moody era un tip şcolit la Cambridge, născut la Edinburgh într-o familie cu o avere modestă şi o casă cu trei servitori.

Cercurile sociale în care obişnuise să se mişte, la Trinity, şi apoi la Inner Temple în anii din urmă, nu aveau nicidecum aspectul rigid al nobilimii, unde istoria şi contextul unui individ diferă, faţă de a altui individ, doar prin rang; totuşi, educaţia primită îl făcuse să fie insular, întrucât îl învăţase că metoda corectă de a înţelege orice sistem social era să îl privească de deasupra. Cu amicii lui de facultate (îmbrăcaţi în cape şi îmbătaţi cu vin de Renania), susţinea teoria contopirii claselor sociale, cu acea agonie şi vitalitate specifică tinereţii, dar era întotdeauna uimit

ori de câte ori o întâlnea în practică. Nu ştia pe atunci că un teren aurifer era un loc al noroiului şi al hazardului, unde fiecare ins e străin de cel de lângă el, şi străin de acel pământ; unde şaitrocul unui băcan se poate umple de culoare, iar şaitrocul unui avocat poate rămâne complet gol; unde nu existau niciun fel de divizări. Moody era cam cu douăzeci de ani mai tânăr decât Balfour, aşa că i se adresa cu deferenţă, însă ştia perfect că

Balfour era un om de un standard social inferior lui şi ştia perfect, de asemenea, cât de stranie era amestecătura de persoane din jurul lui, a căror condiţie şi origine el nu avea mijloacele să le ghicească. Politeţea lui, prin urmare, părea cumva scorţoasă, aşa cum un om care nu are deprinderea de a vorbi cu copiii nu ştie ce se cuvine să le spună şi preferă să stea deoparte, rămânând rigid, indiferent cât de mult şi-ar dori să fie amabil.

Thomas Balfour simţea această condescendenţă şi era încântat. Resimţea o aversiune jucăuşă faţă de oamenii care vorbeau, cum se exprima el, „mult prea bine” şi îi plăcea să îi provoace – nu la mânie, care îl plictisea, ci la vulgaritate.

Considera că severitatea lui Moody era ca un guler elegant, lucrat într-un stil aristocratic, dar care era insuportabil de constrângător pentru cel care îl purta – aşa vedea el toate convenţiile societăţii alese, ca pe nişte ornamentaţii inutile – şi îl amuza felul cum rafinamentul intrinsec îl făcea pe Moody să se simtă atât de stânjenit.

Balfour era într-adevăr un om de condiţie umilă, aşa cum intuise şi Moody. Tatăl lui lucrase într-o şelărie din Kent, iar el ar fi putut îmbrăţişa aceeaşi meserie, dacă un incendiu nu i-ar fi răpus tatăl, cu grajd cu tot, atunci când el avea unsprezece ani, însă de felul lui era un flăcău neastâmpărat, cu manşete roase şi o nerăbdare ce dezminţea expresia visătoare şi cumva absentă pe care o avea îndeobşte, iar munca îndârjită oricum nu i s-ar fi potrivit. În orice caz, un cal nu putea ţine pasul cu un vagon de tren, cum îi plăcea lui să spună, iar meseriile nu au înfrânat năvala vremurilor în schimbare. Lui Balfour îi plăcea foarte mult să simtă că era în avangarda unei ere. Când vorbea despre trecut, o făcea ca şi cum fiecare deceniu anterior anului curent era o lumânare prost lucrată, care arsese şi se mistuise. Nu simţea niciun fel de nostalgie pentru lucrurile din viaţa lui de băietan – lichidul negricios din vanele de argăsire, rastelul cu piei de prelucrat, săculeţul din piele de viţel în care tatăl lui îşi păstra acele şi sula de şelar – şi nu le pomenea decât arareori, când

făcea o comparaţie cu industriile mai noi. Minereul: acolo se aflau banii. Mine de cărbuni, oţelării şi aur.

A început în sticlărie. După câţiva ani ca ucenic, şi-a înfiinţat propria fabrică de sticlă, un atelier de producţie modest, pe care ulterior l-a vândut contra unei acţiuni într-o mină de cărbune, care cu timpul a fost extinsă la o reţea de puţuri miniere şi a fost vândută unor investitori din Londra pe o sumă foarte mare. Nu s-a însurat. Când a împlinit treizeci de ani, a cumpărat un bilet, fără întoarcere, pe un cliper cu destinaţia Veracruz, primul tronson al unei călătorii de nouă luni, care avea să-l poarte, traversând uscatul, până la terenurile aurifere din California.

Strălucirea vieţii de căutător de aur a pălit repede pentru el, dar nu şi necontenita febră şi speranţă a zăcămintelor; cu prima pulbere de aur a cumpărat acţiuni la o bancă, a construit trei hoteluri în patru ani şi a prosperat. Când rezervele din California au secat, a vândut tot şi s-a îmbarcat pe mare spre Victoria – o nouă descoperire de zăcăminte, un nou teren neexplorat –, iar de acolo, auzind încă o dată chemarea venită peste ocean ca un magic sunet de flaut pe o neasemuită briză, în Noua Zeelandă.

În cei şaisprezece ani petrecuţi pe terenurile cu zăcăminte naturale, Thomas Balfour întâlnise nenumăraţi bărbaţi ca Walter Moody, iar lăudabil pentru temperamentul lui era faptul că, de-a lungul anilor, păstrase o profundă afecţiune şi consideraţie pentru starea pură a oamenilor încă neîncercaţi de experienţe, încă nepăţiţi în viaţă. Balfour, fiind un om ridicat prin forţe proprii, era înţelegător cu cei ambiţioşi şi neconvenţional, prin generozitatea spiritului. Îi plăcea să vadă iniţiativă; îi plăcea să

vadă dorinţă. Era dispus să-l îndrăgească pe Moody din simplul motiv că acesta se înhămase la o treabă despre care, în mod evident, ştia doar foarte puţin, dar din care aştepta pesemne un mare profit.

În această seară totuşi, Balfour avea planul lui. Venirea lui Moody îi luase cumva prin surprindere pe cei doisprezece bărbaţi, care prevăzuseră serioase măsuri de precauţie pentru a se asigura că nu aveau să fie deranjaţi. Salonul din faţă al Hotelului Coroana era închis în acea seară pentru interese private, iar un flăcău fusese plasat anume sub marchiză, ca să ţină strada sub observaţie, pentru eventualitatea în care cuiva i-ar fi venit ideea să bea ceva acolo – ceea ce părea improbabil, fiindcă fumoarul hotelului nu era, în general, un loc faimos pentru societatea sau farmecul său, fiind într-adevăr adesea pustiu, chiar şi în serile de weekend, când gloate de mineri dădeau buzna înapoi ca să-şi

cheltuiască pulberea de aur la cârciumile din oraş. Băiatul pus de strajă era de-al lui Mannering şi avea în mână un teanc gros de bilete la galerie, pe care să le dea pe gratis. Spectacolul –

Senzaţii din Orient! – era nou şi garantat să placă, iar în foaierul operei se aflau pregătite lăzi de şampanie, prin bunăvoinţa lui Mannering însuşi, în cinstea premierei din acea seară. Cu aceste distracţii asigurate şi crezând că nicio corabie nu ar risca să

acosteze în seara pâcloasă a unei zile atât de furtunoase (sosirile anunţate în paginile navale ale gazetei West Coast Times avuseseră deja loc până la acea oră), grupul întrunit acolo nu se gândise să ia măsuri în cazul apariţiei accidentale a unui străin, care ar fi tras la hotel cu vreo jumătate de ceas înainte de lăsarea serii, ceea ce însemna că se afla deja în interiorul clădirii când băiatul trimis de Mannering îşi preluase postul sub acoperişul prin care ploaia picura deasupra intrării dinspre stradă.

Walter Moody, în ciuda înfăţişării liniştitoare şi a detaşării prevenitoare cu care se comporta, era totuşi un intrus. Bărbaţii nu prea ştiau cum să îl convingă să plece, fără a explica limpede că prezenţa lui acolo era nedorită, şi în felul acesta divulgând natura subversivă a adunării lor. Thomas Balfour îşi asumase sarcina să îl cerceteze cu atenţie, doar în virtutea proximităţii lor întâmplătoare, lângă foc – ceea ce era o coincidenţă fericită, căci Balfour era tenace, cu toată fanfaronada şi exaltarea lui, şi se pricepea bine să întoarcă o situaţie în avantajul lui.

— Da, bun, spuse el acum. Oricine deprinde rostul destul de repede şi, oricum, fiecare trebuie să înceapă din poziţia dumitale, ca ucenic, mă refer, neştiind absolut nimic. Dar de unde ţi-a încolţit ideea, dacă nu te deranjează că întreb? Mă preocupă pe mine chestiunea asta – ce îl aduce pe un tip tocmai aici, înţelegi, la capătul pământului, ce aprinde scânteia într-un om?

Moody trase din trabuc înainte de a răspunde.

— Motivul meu a fost complicat, zise el. O dispută de familie dureros de relatat, dar care explică voiajul meu solitar pe mare.

— Oh, dar în privinţa asta nu eşti singur, spuse vesel Balfour. Fiecare băiat de-aici a fugit de ceva – poţi fi sigur de asta!

— Într-adevăr, spuse Moody, considerând ideea cam alarmantă.

— Fiecare este de altundeva, continuă Balfour. Da: exact asta este esenţa. Cu toţii suntem de altundeva. Cât despre familie: vei găsi destui fraţi şi părinţi în defileu.

— Sunteţi amabil că îmi oferiţi o mângâiere.

Balfour rânjea cu gura până la urechi acum.

— Asta da formulare, spuse el fluturând atât de energic din mâna în care ţinea ţigara de foi, încât îşi împrăştie scrumul pe toată vesta. O mângâiere! Dacă tu consideri asta mângâiere, înseamnă că eşti un adevărat puritan, băiete.

Moody nu era capabil să dea un răspuns adecvat la această

remarcă, aşa că se înclină din nou, şi, apoi, ca şi cum ar fi vrut să nege orice implicaţie puritană, sorbi lung din pahar. Afară, o rafală de vânt întrerupse biciuirea constantă a ploii, azvârlind o perdea de apă pe ferestrele dinspre vest. Balfour îşi examina vârful ţigării, hlizindu-se în continuare; Moody îşi puse ţigara între buze şi, întorcând obrazul, trase superficial din ea.

Exact atunci, unul dintre cei unsprezece bărbaţi care păstrau tăcerea se ridică în picioare, îşi împături ziarul de două ori şi se îndreptă spre secreter, ca să-şi ia o altă gazetă. Purta o haină