lui. Noi considerăm că este suficient să spunem, în acest moment decisiv, că existau opt pasageri când Godspeed a ieşit din port la Dunedin şi că, atunci când corabia a ajuns pe Coasta de Vest, erau nouă. Cel de-al nouălea nu era un bebeluş, născut în timpul călătoriei; nici vreun pasager aflat clandestin la bordul navei; şi nici nu se întâmplase ca omul de veghe de pe punte să fi zărit un naufragiat în apă, agăţându-se de vreun rest de epavă, şi să fi dat alarma pentru a-l ridica la bordul navei. Însă a spune asta înseamnă a-l priva pe Walter Moody de povestea lui, şi pe nedrept, căci el nu era încă în stare să-şi amintească pe deplin apariţia, darămite să îi mai şi dea o formă narativă spre delectarea unui terţ.

În Hokitika plouase de două săptămâni fără încetare.

Localitatea, aşa cum a zărit-o Moody prima oară, era ca o mâzgălitură mişcătoare, care înainta şi se retrăgea după cum ceaţa sufla în spate şi în faţă. Nu exista decât un coridor îngust de teren plat între linia ţărmului şi munţii înalţi ce ţi se iveau brusc în faţa ochilor, un pământ măturat de nesfârşiţii brizanţi, care se prefăceau în fum pe nisip; fâşia aceasta de sol părea şi mai plată şi condensată decât era, prin efectul norului care reteza munţii pe flancuri şi forma un plafon cenuşiu deasupra acoperişurilor îngrămădite ale oraşului. Portul era amplasat în sud, cuibărit la gura strâmbă a unui râu bogat în aur, care se învolbura înspumat acolo unde se întâlnea cu marginea sărată a mării. Aici, la coastă, era cafeniu şi sterp, însă în amonte apa era rece şi albă şi se spunea că sclipea în lumină. Gura propriu-zisă

a râului era un loc calm, un lăculeţ înţesat de catarge şi coşuri groase de vapoare aşteptând o zi mai senină; ştiau perfect cât de

periculos era bancul de nisip care zăcea ascuns sub apă şi care se muta cu fiecare maree. Nenumăratele vase care eşuaseră pe bancul de nisip rămăseseră împotmolite acolo ca un testament nefericit al pericolului de dedesubt. Erau în total aproximativ treizeci de epave, câteva dintre ele fiind foarte noi. Scheletele lor sparte formau o stranie baricadă care, în mod sinistru, părea să

fortifice oraşul împotriva mării furioase.

Căpitanul velierului nu se încumetase să aducă vasul în port până vremea nu se ameliora, aşa că a chemat un şlep care să

transporte pasagerii pe talazurile clocotitoare până la nisip.

Şlepul avea un echipaj format din şase luntraşi, toţi lugubri asemenea lui Charon, care s-au holbat şi nu au scos o vorbă, în timp ce pasagerii erau coborâţi de pe Godspeed cu un scaun în josul flancului corăbiei ce sălta pe mare. Era îngrozitor să stai ghemuit în ambarcaţiunea aceea mică şi să priveşti în sus prin imposibila reţea a greementului corăbiei de deasupra, care arunca o umbră întunecoasă în timp ce se legăna, iar când s-au înscris pe linia de navigaţie şi au ieşit în larg, Moody a simţit pe piele rapiditatea deplasării. Ceilalţi pasageri erau veseli. Erau entuziasmaţi de grozăvia vremii şi povesteau cât de minunat fusese să treacă printr-o furtună pe mare. Se minunau de epavele pe lângă care treceau, rostind numele fiecăreia; vorbeau despre terenurile aurifere şi despre averile pe care aveau să le descopere acolo. Veselia lor era detestabilă. O femeie l-a împuns pe Moody în şold cu un flacon de săruri mirositoare – „Ia discret din asta, ca să nu-i apuce şi pe ceilalţi să ceară” –, însă el i-a împins mâna la o parte. Nu văzuse ea ce văzuse el.

Ploaia torenţială părea să se înteţească pe măsură ce şlepul se apropia de ţărm. Stropii azvârliţi de talazuri aduceau o asemenea cantitate de apă peste copastii, încât Moody a fost nevoit să ajute echipajul să golească barca de apă folosind o căldare din piele, pe care i-a vârât-o în braţe, fără niciun cuvânt, un bărbat căruia îi lipseau toţi dinţii, în afară de măselele de minte. Moody n-a avut nici măcar tăria să crâcnească. Un val cu creastă albă i-a purtat peste bancul de nisip până în apele calme de la gura râului. Moody nu a închis ochii. Când şlepul a ajuns la locul de ancorare, el a fost primul care a coborât din barcă, ud până la piele şi atât de ameţit, încât s-a împiedicat pe scară, iar ambarcaţiunea a zvâcnit violent din loc. Ca un om hăituit, a pornit clătinându-se, pe jumătate şchiopătând, în lungul cheiului spre pământul tare.

Când a întors capul, abia a mai desluşit şlepul care sălta la

capătul cheiului, gata să se smulgă din parâmele cu care era legat. Velierul dispăruse de mult timp în ceaţa care spânzura din văzduh ca nişte plăci de sticlă fumurie, ascunzând vederii epavele vaselor, vapoarele din rada portului şi întinsul mării din depărtare. Moody abia se ţinea pe picioare. Observa vag că

echipajul scotea genţi şi valize din barcă, ceilalţi pasageri alergau de colo colo, hamalii şi docherii strigau prin ploaie ce trebuia făcut. Scena îi apărea voalat, figurile se profilau înceţoşat, ca şi cum voiajul, şi tot ce ţinea de el, fusese deja înghiţit de negura cenuşie a minţii lui confuze; ca şi cum memoria lui, chircindu-se în ea însăşi, îşi întâlnise reversul, puterea de a uita, şi invocase ceaţa şi ploaia vijelioasă, ca pe un fel de pânză spectrală menită

să ecraneze pentru el formele trecutului său recent.

Moody n-a mai zăbovit. Răsucindu-se pe călcâie, a pornit grăbit pe plajă, trecând pe lângă abatoare, latrine, colibe cu acoperişul înclinat contra vântului, înşirate pe buza de nisip a ţărmului, corturi încovoiate sub povara mohorâtă a unei ploi de două săptămâni. Mergea cu capul în jos, cu mâna încleştată pe geamantanul lipit strâns de el, şi nu vedea nimic în jur: oboarele pentru vite, frontoanele înalte ale depozitelor, ferestrele cu geamlâc de la birourile de pe strada Wharf, în spatele cărora trupuri informe se mişcau prin încăperi luminate, toate se perindau nevăzute prin dreptul lui. Moody înainta anevoios, înnămolit în noroi până la glezne, iar, când faţada dezamăgitoare a Hotelului Coroana i-a apărut în faţă, a ţâşnit spre ea azvârlind geamantanul pe jos, ca să poată smuci cu amândouă mâinile de uşă.

Coroana făcea parte din categoria hotelurilor convenabile, dar fără pretenţii de eleganţă, recomandat doar prin faptul că era situat lângă chei. Chiar dacă acest lucru constituia un avantaj, în niciun caz nu putea fi considerat o calitate: aici, atât de aproape de oboarele pentru vite, mirosul de sânge de la abator se combina cu mirosul sărat şi amar al mării, trezindu-ţi permanent în minte imaginea unui răcitor cu gheaţă abandonat, în care o halcă de carne crudă s-a stricat. Din acest motiv, Moody ar fi putut trata cu dispreţ locul de la bun început, optând în schimb să se aventureze spre nord, în susul străzii Revell, către locul unde faţadele hotelurilor deveneau mai late, îmbrăcau culori mai strălucitoare, se înzestrau cu porticuri şi comunicau, cu ferestrele lor înalte şi ajururile lor delicate, toate acele dovezi liniştitoare privind opulenţa şi confortul cu care el era deprins, ca om cu dare de mână. Însă Moody îşi abandonase toate

capacităţile de discernământ în pântecul balansat de tangaj al velierului Godspeed. Nu dorea decât adăpost şi solitudine.

Calmul din holul pustiu, odată ce a închis uşa în urma lui, înăbuşind zgomotul ploii, a avut imediat un efect fizic asupra lui.

Am arătat că Moody obţinea considerabile beneficii personale graţie înfăţişării lui şi că era perfect conştient de acest lucru: nu concepea ca prima persoană cu care avea să facă cunoştinţă

într-un oraş necunoscut să îl vadă arătând ca un om chinuit.

Şi-a scuturat apa din pălărie, şi-a petrecut degetele prin păr, a bătut din picioare ca să scape de tremurul genunchilor şi şi-a mişcat gura viguros în toate direcţiile, ca şi cum i-ar fi verificat elasticitatea.

A executat toate aceste gesturi cu rapiditate şi fără nicio jenă.

Până ca slujnica să îşi facă apariţia, Moody îşi întipărise pe faţă

uzuala lui expresie de indiferenţă inofensivă şi examina cu interes îmbinarea în coadă de rândunică de la colţul biroului recepţiei.

Slujnica era o fată cu mutră insipidă, cu părul tern şi dinţii galbeni ca pielea ei. A îngânat condiţiile de cazare şi masă, l-a uşurat pe Moody de zece şilingi (pe care i-a lăsat să cadă cu un zăngănit monoton într-un sertar încuiat de sub birou) şi, cu un aer posac, l-a condus la etaj. Moody era conştient de dâra de apă

de ploaie pe care o lăsa în urma lui şi de băltoaca măricică pe care o făcuse pe podeaua din hol, aşa că i-a îndesat în palmă

şase penny; fata a luat banii cu un aer vag dispreţuitor şi s-a pregătit să plece, dar pe urmă, subit, a părut să regrete că nu fusese mai amabilă. S-a înroşit şi, după o tăcere de câteva clipe, l-a întrebat dacă nu i-ar plăcea să îi aducă sus o tavă cu mâncare de la bucătărie.

— Ca să vă uscaţi pe dinăuntru, a zis ea desfăcându-şi buzele într-un rânjet galben.

Hotelul Coroana era construit de curând şi se simţea încă

izul prăfuit şi dulceag al scândurilor proaspăt raşchetate, pereţii scoteau încă şiruri mărgelate de sevă în lungul fiecărei caneluri, vetrele erau curate încă, fără cenuşă sau pete. Odaia lui Moody era mobilată foarte sumar, ca într-o pantomimă unde o gospodărie amplă şi prosperă este redată printr-un singur fotoliu.

Perna de pe saltea era subţire şi umplută, s-ar fi zis, cu nişte ghemotoace de muselină; păturile erau un pic prea mari, astfel încât măturau cu marginile podeaua, dând impresia că patul intrase la apă, cu atât mai mult cu cât era înghesuit sub tavanul înclinat şi cu neregularităţi. Această simplitate sărăcăcioasă

conferea camerei o atmosferă spectrală, de lucru neterminat, care ar fi putut părea neliniştitoare, dacă priveliştea ce se vedea prin geamul închis ar fi fost a unei alte străzi, dintr-o altă epocă, însă

pentru Moody pustietatea aceasta era ca un balsam. Şi-a depozitat geamantanul ud pe masa de lângă pat, şi-a stors şi şi-a uscat hainele cum a putut mai bine, a băut tot ceaiul din vas, a mâncat patru felii de pâine neagră cu şuncă şi, după ce s-a zgâit pe fereastră la apăraia impenetrabilă de pe stradă, a decis să-şi amâne treburile în oraş pentru a doua zi dimineaţă.

Slujnica lăsase ziarul din ziua precedentă sub ceainic: cât de subţire era, pentru o publicaţie care costa şase penny! Moody a zâmbit şi a luat gazeta. Era pasionat de ştirile banale, aşa că s-a amuzat văzând că „Dansatoarea cea mai ademenitoare” din oraş

îşi oferea serviciile şi drept „Moaşa cea mai discretă” din oraş. O

întreagă coloană din ziar era dedicata prospectorilor daţi dispăruţi („Dacă aceste rânduri ajung sub ochii lui EMERY

STAINES, sau ai oricui ar şti ceva despre soarta lui…”), iar o întreagă pagină oferea locuri de muncă pentru chelneriţe. Moody a citit ziarul de două ori, de la cap la coadă, inclusiv avizele de expediţie a mărfurilor aşteptate la destinaţie, reclamele pentru cazare şi transport ieftin, precum şi câteva discursuri de campanie foarte anoste, publicate în întregime. A constatat că era dezamăgit: West Coast Times se citea ca o gazetă parohială. Dar în fond la ce se aşteptase? Cum să fie un teren aurifer un fel de fantasmă exotică, plăsmuită din poleială şi promisiuni? Ce-şi închipuise el, că aceşti căutători de aur ar fi nişte personaje rău famate şi viclene – fiecare ins un asasin, fiecare ins un hoţ?

Moody a împăturit ziarul cu mişcări lente. Firul gândurilor îl purtase înapoi la Godspeed şi la sicriul blestemat din cală, iar inima a început să-i bubuie în piept din nou.

— Ajunge, a rostit el cu voce tare şi imediat s-a simţit ca un prost.

S-a ridicat în picioare şi a azvârlit la o parte ziarul împăturit.

Oricum, şi-a zis el, lumina zilei pălea, iar lui nu-i plăcea să

citească în amurg.

Ieşind din cameră, a revenit la parter. A găsit-o pe slujnică

retrasă în nişa din spatele scărilor, unde lustruia cu vacs o pereche de cizme de călărie, şi a întrebat-o dacă exista pe-acolo un salon unde să-şi poată petrece seara. Călătoria îl extenuase peste măsură, iar acum îşi dorea cu disperare să poată bea un pahar de coniac într-un loc liniştit, unde să-şi odihnească ochii.

Slujnica era mai îndatoritoare deja – pesemne că nu căpăta

ea prea multe bacşişuri de şase penny, şi nici prea des, şi-a zis Moody, ceea ce putea să-i fie util pentru mai târziu, dacă va avea nevoie de ea. Fata i-a explicat că salonul Hotelului Coroana fusese rezervat în acea seară pentru un grup privat – „Frăţia Catolică”, a precizat ea rânjind din nou –, însă că, dacă el dorea, îl putea îndruma în schimb spre fumoar.

Moody reveni în prezent, tresărind înfiorat, şi văzu că

Thomas Balfour rămăsese în expectativă, privindu-l în continuare cu un aer intrigat.

— Vă rog să mă iertaţi, spuse Moody derutat. Cred că m-am lăsat furat de gânduri... pentru câteva momente.

— La ce te gândeai? zise Balfour.