neagră fără guler şi o cravată albă subţire – o vestimentaţie de cleric, îşi dădu seama Moody, cumva surprins. Iată ceva ciudat.
De ce să aleagă un membru al clerului să citească ştirile târziu, în fumoarul unui hotel de rând, într-o sâmbătă seara? Şi de ce să
rămână aşa de tăcut în acest răstimp? Moody urmărea cum cuviosul personaj frunzărea prin teancul de ziare, respingând câteva numere din Colonist şi alegând în schimb un exemplar din Grey River Argus, pe care îl extrase cu un murmur de plăcere, ţinându-l la distanţă de corp şi înclinat, cu un aer de satisfacţie, spre lumină. De fapt, se gândea Moody argumentând în sinea lui, poate că nu era aşa de ciudat: seara era foarte ploioasă, iar sălile şi tavernele din oraş erau probabil foarte aglomerate. Poate capelanul fusese nevoit, dintr-un motiv oarecare, să se adăpostească temporar acolo, pentru a scăpa de ploaie.
— Vasăzică ai avut o ceartă, spuse Balfour imediat, ca şi cum Moody îi promisese o poveste palpitantă, apoi uitase să o mai înceapă.
— Am participat la o ceartă, îl corectă Moody. Adică, nu eu am provocat disputa.
— Cu tatăl dumitale, presupun.
— E dureros de relatat, domnule, insistă Moody uitându-se la interlocutorul lui cu o privire severă menită să-i închidă gura, însă Balfour reacţionă aplecându-se şi mai mult în faţă, gravitatea expresiei lui Moody dându-i ghes să creadă că
povestea acestuia merita cu atât mai mult să fie auzită.
— O, haide! spuse el. Descarcă-ţi sufletul de povara asta.
— Nu e o povară pe care să ţi-o poţi lua de pe suflet, domnule
Balfour.
— Amice, n-am auzit niciodată aşa ceva.
— Scuzaţi-mă dacă schimb subiectul.
— Dar m-ai incitat! Mi-ai stârnit atenţia!
Balfour rânjea la el.
— Să nu vă supăraţi dacă o să vă refuz, spuse Moody încercând să vorbească în surdină, ca să ferească discuţia lor de restul încăperii. Insist să păstrez discreţia asupra vieţii mele personale. Motivul meu nu vine decât din dorinţa de a nu vă face o impresie proastă.
— Dar dumneata eşti cel nedreptăţit. Ai zis că disputa n-a pornit de la dumneata.
— E-adevărat.
— Asta-i bună, acum! Nu-i nevoie să ţii secret aşa ceva!
exclamă Balfour. Ce, nu crezi că am dreptate? Nu-i nevoie să-ţi fie ruşine de faptele altuia, pricepi?
Vorbea foarte tare.
— Vă raportaţi la ruşinea personală, spuse Moody cu voce joasă. Eu mă refer la ruşinea care este adusă asupra unei familii.
Nu vreau să întinez numele tatălui meu; este şi numele meu deopotrivă.
— Tatăl dumitale! Dar eu ce tocmai ţi-am spus? Vei găsi taţi destui, am zis, în josul defileului! Nu e o figură de stil, e ceva uzual şi o necesitate, aşa se face pe-aici! Dă-mi voie să-ţi spun ce se poate socoti drept o ruşine printre căutătorii de aur. Să minţi în gura mare că terenul e steril – asta e ruşinos! Să te cerţi pentru ţăruşii de demarcare de pe un titlu de proprietate – asta e ruşinos! Să jefuieşti un om, să-l tragi pe sfoară, să-l omori – asta e ruşinos. Dar unde s-a mai pomenit să-ţi plesnească obrazul de ruşine pentru familie?! Spune-le asta pristavilor, ca să anunţe sus şi tare pe drumul mare în Hokitika, o să creadă că e ştirea ştirilor! Ce este ruşinea pentru familie, fără o familie?
Balfour îşi încheie pledoaria, bocănind iute cu paharul gol pe braţul fotoliului. Zâmbi radios spre Moody şi ridică palma larg desfăcută, ca şi când ar fi vrut să spună că argumentul lui fusese formulat atât de convingător, încât nu mai avea nevoie de nicio îmbunătăţire, totuşi i-ar fi plăcut cumva să i se dea dreptate.
Moody smuci iarăşi din cap, cu un gest automat, şi ripostă pe un ton ce trăda, pentru prima oară, epuizarea lui nervoasă:
— Vorbiţi persuasiv, domnule.
Balfour, continuând să surâdă radios, nu dădu importanţă
complimentului:
— Persuasiunea înseamnă şiretlicuri şi isteţime. Eu vorbesc pe şleau.
— Vă mulţumesc pentru asta.
— Bine, bine, spuse cu amabilitate Balfour, care părea să se distreze foarte mult. Dar acum trebuie să-mi povesteşti despre cearta dumitale de familie, domnule Moody, ca să pot judeca singur dacă, până la urmă, numele dumitale a fost întinat.
— Iertaţi-mă, murmură Moody.
Privind în jur, observă că deja clericul se întorsese la locul lui şi era acum absorbit de ziar. Bărbatul de lângă el – un tip rubicond, cu o mustaţă imperială şi un păr roşcat – părea să fi adormit.
Thomas Balfour nu se dădea bătut însă.
— Libertate şi securitate! exclamă el fluturându-şi braţul din nou. Nu la asta se reduce totul? Vezi, cunosc deja argumentul!
Ştiu forma lui! Libertate mai presus de securitate, securitate mai presus de libertate... Susţinere materială din partea tatălui, libertate pentru fiu. Desigur, tatăl poate fi prea autoritar – se poate întâmpla – şi fiul poate fi cheltuitor... risipitor... dar cearta este aceeaşi, de fiecare dată. Îndrăgostiţii, la fel, adăugă el când Moody nu spuse nimic. La fel este şi cu îndrăgostiţii: în esenţă, întotdeauna, aceeaşi dispută.
Dar Moody nu mai asculta. Uitase, pe moment, de scrumul nescuturat al ţigării de foi şi de coniacul cald băltind pe fundul paharului. Uitase că se afla aici, în fumoarul unui hotel dintr-un oraş ridicat în urmă cu nici cinci ani de zile, la capătul lumii.
Mintea lui patinase, întorcându-se în timp la cravata pătată de sânge, la mâna argintie încleştată, la numele icnit din întuneric, iarăşi şi iarăşi, Magdalena, Magdalena, Magdalena. Scena îi reveni în minte dintr-odată, nechemată, ca o umbră trecând rece peste faţa soarelui.
Moody pornise pe mare din Port Chalmers la bordul barcului Godspeed 1 , un mic velier solid, cu o pupă frumos înclinată şi un galion din stejar vopsit, înfăţişând un vultur, simbolul Sfântului Ioan. Pe o hartă, voiajul lua forma unui ac de păr: corabia naviga spre nord, traversa strâmtoarea îngustă dintre două mări, apoi cotea spre sud din nou, către locul unde căutătorii de aur făceau săpături. Biletul lui Moody îi asigura doar un spaţiu strâmt sub punţi, însă cala era atât de puturoasă şi atât de aproape, încât a fost nevoit, mai toată călătoria, să stea sus, pe punte, ghemuit 1 „Vânt-din-pupă” (lb. engleză).
