neagră fără guler şi o cravată albă subţire – o vestimentaţie de cleric, îşi dădu seama Moody, cumva surprins. Iată ceva ciudat.

De ce să aleagă un membru al clerului să citească ştirile târziu, în fumoarul unui hotel de rând, într-o sâmbătă seara? Şi de ce să

rămână aşa de tăcut în acest răstimp? Moody urmărea cum cuviosul personaj frunzărea prin teancul de ziare, respingând câteva numere din Colonist şi alegând în schimb un exemplar din Grey River Argus, pe care îl extrase cu un murmur de plăcere, ţinându-l la distanţă de corp şi înclinat, cu un aer de satisfacţie, spre lumină. De fapt, se gândea Moody argumentând în sinea lui, poate că nu era aşa de ciudat: seara era foarte ploioasă, iar sălile şi tavernele din oraş erau probabil foarte aglomerate. Poate capelanul fusese nevoit, dintr-un motiv oarecare, să se adăpostească temporar acolo, pentru a scăpa de ploaie.

— Vasăzică ai avut o ceartă, spuse Balfour imediat, ca şi cum Moody îi promisese o poveste palpitantă, apoi uitase să o mai înceapă.

— Am participat la o ceartă, îl corectă Moody. Adică, nu eu am provocat disputa.

— Cu tatăl dumitale, presupun.

— E dureros de relatat, domnule, insistă Moody uitându-se la interlocutorul lui cu o privire severă menită să-i închidă gura, însă Balfour reacţionă aplecându-se şi mai mult în faţă, gravitatea expresiei lui Moody dându-i ghes să creadă că

povestea acestuia merita cu atât mai mult să fie auzită.

— O, haide! spuse el. Descarcă-ţi sufletul de povara asta.

— Nu e o povară pe care să ţi-o poţi lua de pe suflet, domnule

Balfour.

— Amice, n-am auzit niciodată aşa ceva.

— Scuzaţi-mă dacă schimb subiectul.

— Dar m-ai incitat! Mi-ai stârnit atenţia!

Balfour rânjea la el.

— Să nu vă supăraţi dacă o să vă refuz, spuse Moody încercând să vorbească în surdină, ca să ferească discuţia lor de restul încăperii. Insist să păstrez discreţia asupra vieţii mele personale. Motivul meu nu vine decât din dorinţa de a nu vă face o impresie proastă.

— Dar dumneata eşti cel nedreptăţit. Ai zis că disputa n-a pornit de la dumneata.

— E-adevărat.

— Asta-i bună, acum! Nu-i nevoie să ţii secret aşa ceva!

exclamă Balfour. Ce, nu crezi că am dreptate? Nu-i nevoie să-ţi fie ruşine de faptele altuia, pricepi?

Vorbea foarte tare.

— Vă raportaţi la ruşinea personală, spuse Moody cu voce joasă. Eu mă refer la ruşinea care este adusă asupra unei familii.

Nu vreau să întinez numele tatălui meu; este şi numele meu deopotrivă.

— Tatăl dumitale! Dar eu ce tocmai ţi-am spus? Vei găsi taţi destui, am zis, în josul defileului! Nu e o figură de stil, e ceva uzual şi o necesitate, aşa se face pe-aici! Dă-mi voie să-ţi spun ce se poate socoti drept o ruşine printre căutătorii de aur. Să minţi în gura mare că terenul e steril – asta e ruşinos! Să te cerţi pentru ţăruşii de demarcare de pe un titlu de proprietate – asta e ruşinos! Să jefuieşti un om, să-l tragi pe sfoară, să-l omori – asta e ruşinos. Dar unde s-a mai pomenit să-ţi plesnească obrazul de ruşine pentru familie?! Spune-le asta pristavilor, ca să anunţe sus şi tare pe drumul mare în Hokitika, o să creadă că e ştirea ştirilor! Ce este ruşinea pentru familie, fără o familie?

Balfour îşi încheie pledoaria, bocănind iute cu paharul gol pe braţul fotoliului. Zâmbi radios spre Moody şi ridică palma larg desfăcută, ca şi când ar fi vrut să spună că argumentul lui fusese formulat atât de convingător, încât nu mai avea nevoie de nicio îmbunătăţire, totuşi i-ar fi plăcut cumva să i se dea dreptate.

Moody smuci iarăşi din cap, cu un gest automat, şi ripostă pe un ton ce trăda, pentru prima oară, epuizarea lui nervoasă:

— Vorbiţi persuasiv, domnule.

Balfour, continuând să surâdă radios, nu dădu importanţă

complimentului:

— Persuasiunea înseamnă şiretlicuri şi isteţime. Eu vorbesc pe şleau.

— Vă mulţumesc pentru asta.

— Bine, bine, spuse cu amabilitate Balfour, care părea să se distreze foarte mult. Dar acum trebuie să-mi povesteşti despre cearta dumitale de familie, domnule Moody, ca să pot judeca singur dacă, până la urmă, numele dumitale a fost întinat.

— Iertaţi-mă, murmură Moody.

Privind în jur, observă că deja clericul se întorsese la locul lui şi era acum absorbit de ziar. Bărbatul de lângă el – un tip rubicond, cu o mustaţă imperială şi un păr roşcat – părea să fi adormit.

Thomas Balfour nu se dădea bătut însă.

— Libertate şi securitate! exclamă el fluturându-şi braţul din nou. Nu la asta se reduce totul? Vezi, cunosc deja argumentul!

Ştiu forma lui! Libertate mai presus de securitate, securitate mai presus de libertate... Susţinere materială din partea tatălui, libertate pentru fiu. Desigur, tatăl poate fi prea autoritar – se poate întâmpla – şi fiul poate fi cheltuitor... risipitor... dar cearta este aceeaşi, de fiecare dată. Îndrăgostiţii, la fel, adăugă el când Moody nu spuse nimic. La fel este şi cu îndrăgostiţii: în esenţă, întotdeauna, aceeaşi dispută.

Dar Moody nu mai asculta. Uitase, pe moment, de scrumul nescuturat al ţigării de foi şi de coniacul cald băltind pe fundul paharului. Uitase că se afla aici, în fumoarul unui hotel dintr-un oraş ridicat în urmă cu nici cinci ani de zile, la capătul lumii.

Mintea lui patinase, întorcându-se în timp la cravata pătată de sânge, la mâna argintie încleştată, la numele icnit din întuneric, iarăşi şi iarăşi, Magdalena, Magdalena, Magdalena. Scena îi reveni în minte dintr-odată, nechemată, ca o umbră trecând rece peste faţa soarelui.

Moody pornise pe mare din Port Chalmers la bordul barcului Godspeed 1 , un mic velier solid, cu o pupă frumos înclinată şi un galion din stejar vopsit, înfăţişând un vultur, simbolul Sfântului Ioan. Pe o hartă, voiajul lua forma unui ac de păr: corabia naviga spre nord, traversa strâmtoarea îngustă dintre două mări, apoi cotea spre sud din nou, către locul unde căutătorii de aur făceau săpături. Biletul lui Moody îi asigura doar un spaţiu strâmt sub punţi, însă cala era atât de puturoasă şi atât de aproape, încât a fost nevoit, mai toată călătoria, să stea sus, pe punte, ghemuit 1 „Vânt-din-pupă” (lb. engleză).

sub copastie, strângând la piept valiza de piele udă şi cu gulerul ridicat, ferindu-se de stropii de bură marină. Cuibărit cum şedea cu spatele la privelişte, n-a văzut decât prea puţin din linia ţărmului – câmpiile galbene din est, care într-o pantă lină au cedat locul unor podişuri mai verzi, apoi munţilor, albaştri în depărtare, deasupra lor; în continuare, mai la nord, fiordurile înverzite, adormite printre ape domoale; în vest, pârâurile împletite, care deveneau terne când întâlneau plajele şi crestau fisuri în nisip.

Când Godspeed a ocolit în nord pintenul de pământ arcuit în mare şi a început călătoria spre sud, barometrul a început să

coboare. Dacă n-ar fi fost atât de bolnav şi de prăpădit, Moody s-ar fi speriat, poate, şi s-ar fi închinat la toţi sfinţii: înecul, îi spuseseră băieţii de pe punte, era molima Coastei de Vest, iar întrebarea dacă se putea considera un om norocos avea să fie lămurită cu mult timp înainte să ajungă la terenurile aurifere şi cu mult înainte de a îngenunchea prima oară pentru a lipi marginea ligheanului de pietrele din albie. Piereau pe mare la fel de mulţi câţi acostau la ţărm. Comandantul navei lui – căpitanul Carver, pe numele său – văzuse, din locul unde şedea el pe semidunetă, atât de mulţi nătărăi care muriseră măturaţi de valuri, încât întreaga corabie putea fi numită, pe drept cuvânt, un cimitir – acest ultim cuvânt fiind rostit pe un ton scăzut şi solemn şi cu ochii larg căscaţi.

Furtuna s-a apropiat purtată de rafalele verzui ale vântului.

A început ca un gust de cocleală în cerul gurii, o durere metalică, amplificată pe măsură ce norii se întunecau şi înaintau, iar când s-a dezlănţuit a lovit ca o palmă de o furie absurdă. Puntea spumegând toată, straniul bici de lumină şi umbre proiectat de pânzele care şfichiuiau aerul şi se răsuceau deasupra, frica palpabilă a marinarilor, care se luptau să menţină corabia pe direcţie – totul era de coşmar, iar Moody avea cumplitul sentiment, pe măsură ce se apropiau din ce în ce mai mult de terenurile aurifere, că, într-un fel, velierul însuşi făcuse să se abată asupra lui acea furtună infernală.

Walter Moody nu era superstiţios, dar îl amuzau enorm superstiţiile celorlalţi, şi nu se lăsa amăgit uşor de impresii, deşi era deosebit de meticulos în conturarea propriilor impresii. Totuşi lucrul acesta nu se datora neapărat inteligenţei, ci mai degrabă

experienţei lui, care, înainte de plecarea spre Noua Zeelandă, nu putea fi considerată amplă şi nici variată de felul ei. În viaţă, nu cunoscuse până atunci decât acel gen de îndoială care este

calculată şi sigură. Cunoscuse doar suspiciunea, cinismul, probabilitatea – niciodată înfricoşătoarea destrămare care vine atunci când încetezi să te mai încrezi în propria-ţi putere de a te încrede; niciodată panica îngrozitoare care urmează acestei revelări; niciodată vidul sumbru care se instalează în cele din urmă. În privinţa acestor ultime categorii de incertitudine, Moody rămăsese, până de curând cel puţin, în necunoştinţă de cauză, din fericire. Imaginaţia lui nu avea tendinţa să rătăcească spre tărâmul fanteziei, şi rar se întâmpla să formuleze ipoteze, dacă

nu avea în minte un scop practic. Propria-i mortalitate nu prezenta pentru el decât o fascinaţie intelectuală, un luciu sterp; şi, neavând niciun fel de religie, nu credea în fantome.

Relatarea completă a celor petrecute în timpul acestui ultim tronson al voiajului îi aparţine lui Moody şi trebuie să-i fie lăsată