Perna de pe saltea era subţire şi umplută, s-ar fi zis, cu nişte ghemotoace de muselină; păturile erau un pic prea mari, astfel încât măturau cu marginile podeaua, dând impresia că patul intrase la apă, cu atât mai mult cu cât era înghesuit sub tavanul înclinat şi cu neregularităţi. Această simplitate sărăcăcioasă
conferea camerei o atmosferă spectrală, de lucru neterminat, care ar fi putut părea neliniştitoare, dacă priveliştea ce se vedea prin geamul închis ar fi fost a unei alte străzi, dintr-o altă epocă, însă
pentru Moody pustietatea aceasta era ca un balsam. Şi-a depozitat geamantanul ud pe masa de lângă pat, şi-a stors şi şi-a uscat hainele cum a putut mai bine, a băut tot ceaiul din vas, a mâncat patru felii de pâine neagră cu şuncă şi, după ce s-a zgâit pe fereastră la apăraia impenetrabilă de pe stradă, a decis să-şi amâne treburile în oraş pentru a doua zi dimineaţă.
Slujnica lăsase ziarul din ziua precedentă sub ceainic: cât de subţire era, pentru o publicaţie care costa şase penny! Moody a zâmbit şi a luat gazeta. Era pasionat de ştirile banale, aşa că s-a amuzat văzând că „Dansatoarea cea mai ademenitoare” din oraş
îşi oferea serviciile şi drept „Moaşa cea mai discretă” din oraş. O
întreagă coloană din ziar era dedicata prospectorilor daţi dispăruţi („Dacă aceste rânduri ajung sub ochii lui EMERY
STAINES, sau ai oricui ar şti ceva despre soarta lui…”), iar o întreagă pagină oferea locuri de muncă pentru chelneriţe. Moody a citit ziarul de două ori, de la cap la coadă, inclusiv avizele de expediţie a mărfurilor aşteptate la destinaţie, reclamele pentru cazare şi transport ieftin, precum şi câteva discursuri de campanie foarte anoste, publicate în întregime. A constatat că era dezamăgit: West Coast Times se citea ca o gazetă parohială. Dar în fond la ce se aşteptase? Cum să fie un teren aurifer un fel de fantasmă exotică, plăsmuită din poleială şi promisiuni? Ce-şi închipuise el, că aceşti căutători de aur ar fi nişte personaje rău famate şi viclene – fiecare ins un asasin, fiecare ins un hoţ?
Moody a împăturit ziarul cu mişcări lente. Firul gândurilor îl purtase înapoi la Godspeed şi la sicriul blestemat din cală, iar inima a început să-i bubuie în piept din nou.
— Ajunge, a rostit el cu voce tare şi imediat s-a simţit ca un prost.
S-a ridicat în picioare şi a azvârlit la o parte ziarul împăturit.
Oricum, şi-a zis el, lumina zilei pălea, iar lui nu-i plăcea să
citească în amurg.
Ieşind din cameră, a revenit la parter. A găsit-o pe slujnică
retrasă în nişa din spatele scărilor, unde lustruia cu vacs o pereche de cizme de călărie, şi a întrebat-o dacă exista pe-acolo un salon unde să-şi poată petrece seara. Călătoria îl extenuase peste măsură, iar acum îşi dorea cu disperare să poată bea un pahar de coniac într-un loc liniştit, unde să-şi odihnească ochii.
Slujnica era mai îndatoritoare deja – pesemne că nu căpăta
ea prea multe bacşişuri de şase penny, şi nici prea des, şi-a zis Moody, ceea ce putea să-i fie util pentru mai târziu, dacă va avea nevoie de ea. Fata i-a explicat că salonul Hotelului Coroana fusese rezervat în acea seară pentru un grup privat – „Frăţia Catolică”, a precizat ea rânjind din nou –, însă că, dacă el dorea, îl putea îndruma în schimb spre fumoar.
Moody reveni în prezent, tresărind înfiorat, şi văzu că
Thomas Balfour rămăsese în expectativă, privindu-l în continuare cu un aer intrigat.
— Vă rog să mă iertaţi, spuse Moody derutat. Cred că m-am lăsat furat de gânduri... pentru câteva momente.
— La ce te gândeai? zise Balfour.
Chiar, la ce se gândise? Doar la cravată, la mâna argintie, la numele acela rostit în icnete din întuneric. Scena era ca o mică
lume, reflectă Moody, având propriile ei dimensiuni. Putea trece oricât de mult timp real atunci când el rătăcea cu mintea acolo.
Exista această mare lume, unde timpul se scurgea şi locurile se schimbau, şi acea lume mică, încremenită, a groazei şi a panicii; se suprapuneau perfect, o sferă înăuntrul unei sfere. Cât de straniu i se părea faptul că Balfour îl urmărise cu atenţie; că
timpul concret trecuse, rotindu-se în jurul lui, în tot acel răstimp.
— Nu mă gândeam la nimic în mod special, zise el. Am îndurat o călătorie anevoioasă, asta e tot, şi sunt foarte obosit.
În spatele lui, unul dintre jucătorii de biliard executase o lovitură: un pocnet dublu, un bufnet înfundat, un murmur de admiraţie din partea celorlalţi jucători. Clericul îşi scutură
zgomotos ziarul; un alt tip tuşi; un altul îşi scutură de praf mâneca de la cămaşă şi se foi pe scaun.
— Te întrebasem despre cearta dumitale, spuse Balfour.
— Cearta... începu Moody, apoi se opri.
Se simţea dintr-odată atât de ostenit, încât îi venea greu şi să
vorbească.
— Disputa, îi reaminti Balfour. Dintre dumneata şi tatăl dumitale.
— Îmi pare rău, spuse Moody. Sunt nişte amănunte prea delicate.
— O chestiune de bani! Ei, am nimerit la fix?
— Iertaţi-mă, dar nu, n-a fost asta, răspunse Moody, trecându-şi mâna peste faţă.
— Nu o chestiune de bani! Atunci – o problemă de amor! Eşti îndrăgostit de o fată... dar tatăl dumitale nu este de acord cu
alegerea...
— Nu, domnule, zise Moody. Nu sunt îndrăgostit.
— Mare păcat, comentă Balfour. În fine, atunci conchid: eşti deja căsătorit!
— Sunt necăsătorit.
