Balfour se lăsă pe spate în găoacea fotoliului, cu un aer satisfăcut.

— Poveste, aşa o numeşti dumneata! spuse el zâmbind radios din nou. Păi, atunci să ştii că sunt surprins, domnule Moody, dacă nu e vorba în ea despre dragoste şi nici despre bani!

— E vorba doar despre absenţa lor, din păcate, preciză

Moody.

— Absenţă – da, zise Balfour zâmbind mai departe şi făcându-i semn lui Moody să continue.

— Trebuie mai întâi să vă familiarizez cu câteva detalii despre familia mea, spuse Moody, apoi tăcu molcom câteva clipe, mijindu-şi ochii, ţuguindu-şi buzele.

Fotoliul pe care şedea era întors cu faţa spre cămin, astfel că

aproape jumătate dintre bărbaţii de-acolo erau în spatele lui, aşezaţi sau în picioare, fiecare preocupat chipurile de ceea ce făcea. Profitând de cele câteva secunde pe care le câştigase prefăcându-se că îşi adună gândurile, Moody îşi plimbă privirea spre stânga şi spre dreapta, pentru a-i observa mai bine pe ascultătorii plasaţi cel mai aproape de el, în jurul focului.

Imediat în apropierea vetrei, şedea bărbatul gras care se prefăcea că doarme. Indiscutabil, avea cea mai ostentativă ţinută

dintre toţi cei de-acolo: un lanţ de ceas din aur masiv, gros cât degetul lui dolofan, îi atârna de-a curmezişul pieptului, între buzunarul vestei de velur şi pieptarul cămăşii de chembrică, iar prinse de lanţ, din loc în loc, erau diverşi bumbi de aur, mari cât nodurile degetelor. Bărbatul de lângă el, de cealaltă parte a lui Balfour, era parţial ascuns de marginea spetezei fotoliului, aşa că

tot ce putea Moody să zărească din figura lui se reducea la luciul frunţii şi la vârful strălucitor al nasului acestuia. Purta un sacou de tweed cu model spic, o stofă groasă de lână, mult prea călduroasă pentru poziţia pe care o ocupa în apropierea focului din cămin, iar transpiraţia vizibilă pe faţa lui trăda falsitatea acelei posturi de aparent confort, pe care şi-o luase instalându-se pe fotoliu. Nu avea niciun trabuc; sucea şi răsucea în mâini o tabacheră de argint. În stânga lui Moody, se afla un alt fotoliu cu spetează înaltă, care era tras atât de aproape de fotoliul lui, încât Moody auzea perfect şuieratul nazal al respiraţiei vecinului său.

Bărbatul acesta era brunet, zvelt la trup şi atât de înalt, încât

părea pliat în două, aşa cum şedea cu genunchii adunaţi şi tălpile pantofilor bine plantate pe podea. Citea un ziar şi, în general, reuşea să simuleze o atitudine nepăsătoare mult mai bine decât ceilalţi, dar chiar şi aşa, avea ochii cumva sticloşi, ca şi cum nu ar fi fost focalizaţi direct pe litere, şi oricum nu mai întorsese nicio pagină de o bucată de vreme.

— Am un frate, iar cu sunt mezinul, începu Moody în cele din urmă. Fratele meu, Frederick, este cu cinci ani mai mare decât mine. Mama noastră a murit cu puţin înainte ca eu să termin şcoala – am revenit acasă doar pentru scurt timp, la înmormântarea ei –, iar foarte curând după aceea tata s-a recăsătorit. N-o întâlnisem până atunci pe cea de-a doua soţie a lui. Era – este – o femeie delicată, liniştită, care se speria din orice şi se îmbolnăvea mereu. Această delicateţe a ei o face să fie o persoană foarte diferită de tatăl meu, care este un om grosolan şi bea mult. Nu se potriveau aproape deloc; amândoi considerau că făcuseră o greşeală căsătorindu-se şi, cu regret, menţionez că

tatăl meu se purta foarte urât cu noua lui nevastă. Acum trei ani, a dispărut, părăsind-o în Edinburgh, fără mijloace de subzistenţă. N-a lipsit mult să ajungă o cerşetoare, sau mai rău chiar, căci într-atât de lucie era sărăcia în care se trezise subit. A apelat la mine – printr-o scrisoare; eu eram în străinătate, dar m-am întors acasă numaidecât. Am devenit protectorul ei, într-un sens modest. Am luat o serie de măsuri spre binele ei, pe care ea le-a acceptat, deşi cumva cu amărăciune, deoarece viaţa ei era acum mult schimbată, explică Moody tuşind sec, cu un aer jenat. Am obţinut pentru ea un mic stipendiu – un loc de muncă, înţelegeţi. Apoi am plecat la Londra cu intenţia de a-l găsi pe tatăl meu. Acolo, am epuizat toate metodele posibile de a-l găsi, cheltuind pentru asta enorm de mulţi bani. În cele din urmă, am început să mă gândesc cum aş putea să transform învăţătura dobândită prin studii într-un venit de un fel sau altul, căci ştiam că nu mai puteam să mă bizui în continuare pe moştenirea mea drept mijloc de garanţie, iar creditul meu în oraş devenise foarte şubred. Fratele meu mai mare nu ştia nimic despre faptul că

mama noastră vitregă fusese abandonată necruţător: Frederick plecase să îşi caute norocul pe terenurile aurifere din Otago, cu câteva săptămâni înainte ca tata să dispară. Îl apucau uneori năbădăile, căzând pradă unor toane de moment – un spirit aventurier, presupun că aşa l-aş putea numi, deşi noi n-am fost niciodată apropiaţi unul de celălalt după ce am trecut de vârsta copilăriei şi mărturisesc că nu-l cunosc prea bine. Au trecut luni,

şi chiar ani de zile; fratele meu nu a venit înapoi, şi nici nu ne-a dat de veste în vreun fel. Scrisorile pe care i le-am trimis au rămas fără răspuns. De fapt, nici acum nu ştiu dacă au ajuns în mâinile lui. Într-un final, mi-am luat un bilet de călătorie pe o navă cu destinaţia Noua Zeelandă, intenţia mea fiind de a-l informa pe frate-meu despre schimbările în situaţia materială a familiei noastre, şi – dacă era în viaţă, bineînţeles – să muncesc alături de el, pentru o vreme, săpând după aur. Averea mea personală se dusese, dobânda pe renta mea viageră se epuizase de mult, iar eu eram înglodat în datorii. Pe perioada şederii în Londra, studiasem la Inner Temple. Probabil că aş fi putut rămâne în avocatură, aşteptând să fiu primit în barou, dar pe mine nu mă prea pasionează dreptul. Nu puteam să sufăr profesia de avocat. Am preferat să mă îmbarc pe o corabie spre Noua Zeelandă. Când am coborât pe uscat la Dunedin, acum nici două săptămâni, am aflat că aurul din Otago fusese aproape complet eclipsat de noile descoperiri făcute aici, pe Coastă. Am ezitat, neştiind încotro să mă aventurez mai întâi, şi am fost răsplătit pentru ezitarea mea în cel mai neaşteptat mod: l-am întâlnit pe tatăl meu.

Balfour murmură ceva, dar nu îl întrerupse. Avea un aer judicios, privind fix spre foc, cu buzele ţuguiate în jurul trabucului şi cu degetele înconjurând lejer baza paharului.

Ceilalţi unsprezece stăteau la fel de nemişcaţi. Renunţaseră

probabil la partida de biliard, din moment ce Moody nu mai auzea păcănitul bilelor în spatele lui. Tăcerea generală denota o stare de tensiune, ca şi cum auditorii aşteptau ca el să dezvăluie ceva foarte special, sau se temeau că ar fi putut face asta.

— Revederea noastră nu a fost o întâmplare fericită, zise Moody.

Vorbea tare, acoperind ropotul ploii; suficient de tare încât să-l audă fiecare bărbat din sală, dar nu într-atât de tare încât să

lase impresia că era conştient de atenţia lor.

— Era beat şi extrem de furios că îl găsisem, continuă el. Am aflat că devenise extraordinar de bogat şi că se însurase din nou, cu o femeie care, negreşit, nu ştia nimic despre trecutul lui, sau, oricum, habar n-avea de faptul că era căsătorit legal cu o altă

femeie. Din păcate, mărturisesc că n-am fost deloc surprins.

Relaţiile cu tatăl meu nu au fost niciodată afectuoase, iar acum nu era prima oară când îl prinsesem în nişte împrejurări îndoielnice, deşi niciodată într-o situaţie de o asemenea mârşăvie, ţin totuşi să precizez. Am rămas cu adevărat stupefiat

însă când, întrebându-l despre fratele meu, am aflat că fusese de la bun început agentul tatei: puseseră la cale amândoi abandonul, călătorind spre sud ca doi parteneri. N-am mai aşteptat să mă întâlnesc şi cu Frederick – nu suportam, oricum, să-i văd pe amândoi împreună – şi am vrut să plec. Tata a devenit agresiv şi a încercat să mă reţină cu forţa. Am reuşit să

fug şi am plănuit imediat să vin încoace. Aveam suficienţi bani cât să mă întorc direct la Londra, dacă voiam, însă eram atât de mâhnit încât... îngăimă Moody, apoi tăcu făcând un gest neputincios din degete. Nu ştiu, spuse el în cele din urmă. Am crezut că munca grea, săpând după aur, ar putea să-mi facă bine pentru o vreme. Şi nu vreau să fiu avocat.

Sala era cufundată în tăcere. Moody scutură din cap şi se trase în faţă, pe marginea fotoliului.

— Este o poveste tristă, spuse el pe un ton mai vioi. Mi-e ruşine cu rudele mele de sânge, domnule Balfour, dar nu vreau să mă mai gândesc la lucrurile astea. Intenţionez să îmi clădesc o nouă viaţă.

— Tristă poveste, într-adevăr! exclamă Balfour smulgându-şi trabucul din gură şi gesticulând cu el prin aer. Îmi pare rău pentru dumneata, domnule Moody, dar totodată te şi aplaud.

Fiindcă viziunea dumitale este tipică pentru orice căutător de aur, înţelegi? O reinventare! Ba îndrăznesc să spun – o revoluţie!

Posibilitatea ca un om să îşi clădească o nouă viaţă, să se reclădească pe sine – efectiv, asta înseamnă!

— Sunt cuvinte de îmbărbătare, mulţumesc, spuse Moody.

— Tatăl dumitale – numele lui este tot Moody, presupun.

— Exact, zise Moody. Numele lui de botez este Adrian; poate aţi auzit de el?

— Nu, n-am auzit, răspunse Balfour, apoi, sesizând dezamăgirea celuilalt, adăugă: Dar asta contează prea puţin, bineînţeles. Eu lucrez în domeniul transporturilor maritime, după cum ţi-am povestit; în momentul de faţă, nu mai am nicio legătură directă cu oamenii de pe teren. Am stat în Dunedin. Am stat în Dunedin aproximativ trei ani. Dar dacă tăticul tău a avut noroc în prospecţiunile lui, înseamnă că s-a aflat probabil înspre centrul ţării. Sus, în zona muntoasă. Asta ar putea să fie oriunde

– Tuapeka, Clyde – absolut oriunde. Dar, auzi, revenind la prezent, domnule Moody. Nu ţi-e teamă că va veni pe urmele dumitale?

— Nu, domnule, răspunse sincer Moody. M-am străduit să

creez impresia că am plecat imediat spre Anglia, în ziua în care

m-am despărţit de el. În port am găsit un om care voia să meargă

la Liverpool. I-am explicat situaţia mea şi, după o scurtă

tocmeală, am făcut schimb de acte între noi. El s-a prezentat cu numele meu la agenţia de bilete, iar eu cu numele lui. În cazul în care tata s-ar interesa la vamă, funcţionarii de-acolo îi pot arăta dovada că am părăsit deja aceste insule şi că am pornit spre casă.

— Dar poate că tatăl dumitale – şi fratele – vor veni pe Coasta de Vest din proprie iniţiativă. Pentru terenurile aurifere.

— Lucrul acesta nu îl pot prezice, recunoscu Moody. Dar din câte am înţeles eu despre situaţia lor actuală, se pare că au găsit destul aur în Otago.

— Destul aur! repetă Balfour, gata să pufnească în râs.

Moody ridică din umeri.

— În fine, spuse el cu răceală. Mă voi pregăti pentru posibilitatea venirii lor, desigur. Dar nu mă aştept să se întâmple asta.

— Nu – bineînţeles, bineînţeles, zise Balfour bătându-l prieteneşte pe mânecă cu palma lui mare. Hai să discutăm acum despre lucruri mai optimiste. Spune-mi, ce intenţionezi să faci cu paralele, când vei fi adunat o sumă decentă? Înapoi în Scoţia, aşa-i, ca să-ţi cheltuieşti averea acolo?

— Aşa sper, spuse Moody. Am auzit că e posibil să îţi faci o situaţie materială bună în patru luni sau mai puţin, ceea ce mi-ar permite să plec de-aici înainte de lunile urâte de iarnă.