Dincolo de această vagă periferie, vedeai rufe atârnate pe frânghii înşirate încolo şi încoace în spatele caselor, pe un cvartal înspre est, stive de scânduri aşezate în zig-zag, coteţe, mormane de fier vechi şi table, jgheaburi sparte şi uluce – totul părăginit sau oarecum stricat. Ceasul bătuse acea oră târzie a asfinţitului, când toate culorile par să-şi piardă brusc intensitatea, iar afară

ploua tare; prin geamul parcă jivrat de stropi, curtea părea spălăcită şi pierdută în umbră. Înăuntru, lămpile cu gaz nu învinseseră încă lumina albăstruie a zilei muribunde şi, prin însăşi paloarea lor, păreau să accentueze lipsa generală de veselie a decorului încăperii.

Pentru un om deprins cu clubul său din Edinburgh, unde totul era iluminat în nuanţe de roşu şi auriu, iar canapelele din piele ornate cu bumbi sclipeau în rotunjimi la unison cu corpolenţa gentlemenilor de pe ele; unde, când intrai, primeai o jachetă moale mirosind plăcut a anason sau a mentă, apoi, o simplă zvâcnire din deget înspre şnurul clopoţelului era de ajuns pentru a face să apară o sticlă de vin roşu pe o tavă de argint –

perspectiva era dură. Însă Moody nu era genul de om pentru care nişte standarde ofensatoare puteau fi un motiv de supărare:

simplitatea grosolană a locului nu-l făcea decât să se închidă în el însuşi, aşa cum un bogătaş se dă iute într-o parte, cu un aer opac, atunci când întâlneşte un cerşetor pe stradă. Amabilitatea întipărită pe faţa lui a rămas neclintită şi atunci când privirea a înconjurat camera, însă în interiorul lui, fiecare nou amănunt –

gâlma de ceară murdară de sub o lumânare, mâzga de praf din jurul unui geam – îl făcea să se retragă şi mai mult în carapacea lui şi să-şi oţelească trupul şi mai tare contra acelei scene.

Această repliere, deşi făcută în mod inconştient, nu se datora atât prejudecăţilor specifice celor înstăriţi – de fapt, Moody avea o avere modestă şi adesea le dădea câţiva gologani celor nevoiaşi, deşi (trebuie să recunoaştem) niciodată fără un mic val de plăcere lăuntrică la gândul mărinimiei lui –, cât mai degrabă

dezechilibrului personal pe care se străduia în prezent, nevăzut de nimeni, să-l înfrângă. În fond, se afla într-un oraş al căutătorilor de aur, recent construit între junglă şi talazuri, în marginea cea mai sudică a lumii civilizate, iar el nu se aşteptase la vreun lux.

Adevărul era că, în urmă cu nici şase ceasuri, la bordul barcului care îl adusese de la Port Chalmers pe această fâşie sălbatică a Coastei de Vest, Moody asistase la o întâmplare atât de neobişnuită şi de impresionantă, încât toate celelalte realităţi erau puse sub semnul îndoielii. Scena îi rămăsese vie, ca şi cum o uşă se întredeschisese într-un colţ al minţii lui, lăsând să se vadă o dungă de lumină cenuşie, iar acum nu-şi mai putea dori să fie din nou întuneric. Cu preţul unui mare efort, izbutea să

împiedice acea uşă să nu se caşte şi mai mult. În această situaţie fragilă, orice fel de neprincipialitate sau inconvenienţă era un afront personal. Avea senzaţia că toată acea scenă sumbră din faţa lui era un ecou complet al grelelor încercări la care fusese supus atât de recent, iar el se retrăgea înăuntrul lui pentru ca mintea să nu urmeze această conexiune şi să nu se întoarcă în trecut. Dispreţul era util. Îi dădea un simţ stabil al proporţiilor, o justeţe interioară la care să poată apela în deplină siguranţă.

A conchis că era o sală nereuşită, sărăcăcioasă şi jalnică – şi, astfel pregătit lăuntric pentru a înfrunta decorul, şi-a îndreptat atenţia spre cei doisprezece membri ai adunării. Un panteon inversat, şi-a zis el, şi din nou s-a simţit un pic mai sigur pe sine, fiindcă îşi permisese răsfăţul de a fi spiritual.

Bărbaţii erau arşi de soare şi zbiciţi de vânt, ca orice pionieri aventurieri, cu buzele albicioase şi crăpate, cu o ţinută denotând privaţiuni şi adversităţi. Doi dintre ei erau chinezi, îmbrăcaţi

identic cu târlici de cârpă şi haine cenuşii din bumbac; în spatele lor stătea un aborigen maori, cu tatuaje pe faţă, ca nişte vârtejuri verzui-albăstrii. Cât despre ceilalţi, Moody nu le putea ghici originea. Nu înţelegea deocamdată cum de munca pe terenurile aurifere putea îmbătrâni un om doar în câteva luni; rotindu-şi privirile prin sală, a presupus că el era cel mai tânăr dintre cei prezenţi acolo, când în realitate câţiva erau mai mici decât el sau de vârsta lui. Ardoarea tinereţii pălise din ochii lor. Aveau să

rămână pentru totdeauna ursuzi, neliniştiţi, repeziţi, pământii, scuipând praf în palmele brăzdate de linii cafenii. Lui Moody i se păreau grosolani, insoliţi chiar; îi considera nişte oameni cu prea puţină influenţă; nu se mira de ce erau atât de tăcuţi. Voia un coniac şi un loc unde să stea jos, cu ochii închişi.

A rămas la intrare câteva momente după ce păşise înăuntru, aşteptând să fie primit, dar când nimeni nu a schiţat niciun gest de bun venit sau de respingere, a mai făcut un pas înainte şi a tras binişor uşa în spatele lui, închizând-o. A făcut o plecăciune vagă în direcţia ferestrei şi o alta în direcţia căminului, în chip de prezentare globală a persoanei lui, apoi s-a îndreptat spre masa laterală şi s-a apucat să îşi prepare o băutură, turnându-şi din carafele plasate acolo în acest scop. Şi-a ales un trabuc şi l-a ciuntit la vârf; punându-şi-l între dinţi, s-a răsucit înapoi spre cameră şi a scrutat figurile încă o dată. Nimeni nu părea câtuşi de puţin afectat de prezenţa lui. Asta îi convenea. S-a aşezat în singurul fotoliu disponibil, şi-a aprins trabucul şi s-a rezemat de spătar, oftând adânc, ca un om care consideră că desfătările confortului zilnic sunt, de acea dată, pe deplin meritate.

Satisfacţia lui a fost de scurtă durată. Nici nu apucase bine să-şi lungească picioarele şi să-şi încrucişeze gleznele (sarea de pe pantaloni se uscase, foarte agasant, cu urme albe ca nişte vălurele), că bărbatul aşezat imediat în dreapta lui se şi aplecă în faţă, împungând aerul cu ciotul de trabuc dintre degete, şi zise:

— Ia ascultă – ai vreo treabă aici, la Coroana?

Întrebarea fusese formulată cam brutal, însă expresia lui Moody nu înregistrase nicio reacţie. Înclină politicos din cap şi răspunse că, într-adevăr, avea rezervată o cameră la etaj şi că

sosise în oraş chiar în acea seară.

— Direct de pe barcă, adică?

Moody înclină capul din nou şi afirmă că exact asta vrusese să spună. Şi, pentru ca omul să nu-l creadă laconic, mai adăugă

faptul că venea din Port Chalmers, cu intenţia de a-şi încerca mâna săpând după aur.

— Asta-i bine, zise bărbatul. Asta-i bine. Cică sunt noi filoane în sus pe plajă, e doldora pe-acolo. Nisipuri negre: ăsta-i strigătul pe care o să-l auzi; nisipuri negre înspre Charleston, asta-i la nord de-aici, bineînţeles, Charleston adică. Deşi vei vedea că încă

mai scoţi ceva şi prin defileu. Ai vreun amic sau ai venit singur?

— Nu, sunt doar eu, zise Moody.

— Fără asociaţi! spuse omul.

— Ei bine, zise Moody, surprins din nou de felul în care bărbatul se exprimase. Am de gând să mă îmbogăţesc pe cont propriu, atâta tot.

— Fără asociaţi, repetă omul. Şi fără treabă; n-ai nicio treaba aici, la Coroana?

Era o impertinenţă să soliciţi aceeaşi informaţie de două ori, dar tipul părea jovial, chiar zăpăcit, bătând darabana cu degetele pe reverul vestei. Gândindu-se că, poate, el nu fusese suficient de explicit, Moody spuse:

— Treaba mea la acest hotel este doar să mă odihnesc. În următoarele zile, voi face investigaţii pe terenurile miniere – care râuri sunt productive, care văi sunt sterpe – şi mă voi acomoda cu viaţa de căutător de aur, cum s-ar spune. Intenţionez să stau aici la Coroana o săptămână, iar după aceea să-mi văd de drum spre centrul ţării.

— Înţeleg că n-ai mai săpat până acum.

— Nu, domnule.

— N-ai văzut niciodată culoarea?

— Doar la bijutier – pe vreun ceas sau pe vreo cataramă; niciodată în stare pură.

— Dar ai visat-o, culoarea aurului pur! Ai visat-o... stând în genunchi în apă, cernând metalul din pietriş!

— Presupun... ei bine, nu, n-am visat-o, de fapt, spuse Moody.

Stilul expansiv în care se exprima acest om era cam ciudat pentru el: în ciuda aparentei lui zăpăceli, tipul vorbea înfocat, ba chiar cu o energie aproape supărătoare. Moody se uită în jur, sperând să schimbe o privire înţelegătoare cu unul dintre ceilalţi bărbaţi, însă nimeni nu ridicase ochii spre el. Tuşind, adăugă:

— Presupun că am visat despre ceea ce urmează după aceea, adică la ce te-ar putea conduce aurul, în ce s-ar putea preface.

Tipul părea mulţumit de acest răspuns.

— Alchimie inversă, aşa îmi place mie să numesc toată

afacerea asta, adică prospecţiunile. Alchimie inversă. Înţelegi, transformarea – nu în aur, ci din aur.

— Este o figură de stil minunată, domnule, îl întrerupse Moody, dându-şi seama abia mult mai târziu că această idee semăna foarte bine cu recenta lui imagine mentală despre un panteon inversat.

— Şi investigaţiile dumitale, zise bărbatul mişcând viguros din cap, investigaţiile dumitale... te vei interesa prin jur, presupun – ce fel de lopeţi, ce fel de şaitrocuri, hărţi şi alte chestii.

— Da, întocmai. Vreau să fac totul cum trebuie.

Tipul se azvârli înapoi între braţele fotoliului, în mod evident foarte amuzat.

— O săptămână de cazare şi masă la Hotelul Coroana, doar ca să pui nişte întrebări! exclamă el cu un hohot de râs. Şi pe urmă o să stai două săptămâni în noroi, ca să strângi la loc cât ai cheltuit!

Moody îşi încrucişă gleznele din nou. Nu avea dispoziţia potrivită pentru a-i răspunde tipului cu aceeaşi energie, însă

căpătase o educaţie prea rigidă pentru a se încumeta la vreo impoliteţe. Ar fi putut, pur şi simplu, să se scuze pentru lipsa lui de orientare şi să admită că avea o stare de rău general – tipul părea destul de înţelegător, cu felul lui de a bate darabana cu degetele şi cu râsul lui gâlgâit –, dar Moody nu era deprins să

vorbească deschis cu străinii şi, cu atât mai puţin, să

mărturisească