MERCUR ÎN SĂGETĂTOR
În care un străin soseşte în Hokitika; o consfătuire secretă
este deranjată; Walter Moody tăinuieşte cele mai proaspeteamintiri; şi Thomas Balfour începe să spună o poveste.
Cei doisprezece bărbaţi întruniţi în fumoarul Hotelului Coroana lăsau impresia unui grup adunat acolo din întâmplare.
Judecând după diversitatea comportamentului şi a vestimentaţiei lor – redingote, fracuri, vestoane cu nasturi de corn, haine din moleschin galben, chembrică şi dril –, ar fi putut să fie doisprezece străini într-un vagon de tren, fiecare având drept destinaţie câte un cartier separat dintr-un oraş cu suficiente neguri şi maree pentru a-i despărţi; într-adevăr, izolarea studiată
a fiecăruia dintre ei, unul citind concentrat ziarul, altul aplecat în faţă pentru a scutura scrumul în şemineu ori un altul proptindu-şi mâna cu degetele răsfirate pe postavul mesei de biliard pentru a izbi bilele, plăsmuia acel gen de linişte fizică ce apare seara târziu, într-un compartiment de tren, înăbuşită aici nu de mormăitul şi zăngănitul vagoanelor, ci de ropotul puternic al ploii.
Aceasta era percepţia domnului Walter Moody din locul unde rămăsese la intrare, cu mâna pe tocul uşii deschise. Nu avea de unde să ştie că, prin prezenţa lui, deranjase o întrunire privată, deoarece vorbitorii amuţiseră când auziseră paşii lui pe coridor; aşa că, până să deschidă el uşa, fiecare dintre cei doisprezece bărbaţi îşi reluase îndeletnicirea (cam la nimereală, în ceea ce îi privea pe jucătorii de biliard, care uitaseră ce locuri ocupaseră
înainte), afişând o asemenea meticuloasă concentrare, încât nimeni nici măcar nu a ridicat privirea când nou-venitul a călcat în salon.
Stricteţea şi uniformitatea cu care bărbaţii îl ignorau ar fi putut să-i trezească interesul domnului Moody, dacă trupeşte şi sufleteşte ar fi fost în apele lui. Acum însă îi era greaţă şi se simţea bulversat. Ştiuse că, în cazul cel mai rău, voiajul până în West Canterbury putea să fie fatal pe o mare răscolită de hula nesfârşită a talazurilor înspumate, care se sfârşeau la cimitirul epavelor de pe bancul de nisip din Hokitika, însă nu se aşteptase la grozăviile stranii ale călătoriei, despre care era încă incapabil să vorbească, nici măcar cu el însuşi. Moody era din fire
intransigent cu orice deficienţă a propriei persoane – frica şi boala deopotrivă îl făceau să se închidă în sine –, or acesta era motivul pentru care, în mod foarte atipic, nu fusese în stare să
sesizeze ambianţa reală a încăperii în care tocmai intrase.
Chipul lui Moody sugera îndeobşte agerime şi atenţie. Ochii, cenuşii şi mari, clipeau rar, iar gura, cu buze moi şi copilăreşti, păstra de obicei o expresie de curtenitoare solicitudine. Din naştere, avea părul foarte creţ; purtase plete cu zulufi până la umeri în tinereţe, dar acum era tuns scurt, cu cărare pe o parte şi pieptănat lins graţie unei pomezi cu miros dulceag, care îi închidea nuanţa aurie a părului până la un şaten unsuros.
Fruntea şi obrajii aveau linii colţuroase, nasul era drept şi tenul neted. Nu împlinise încă douăzeci şi opt de ani, era iute şi precis în mişcări, vădind acel gen de vigoare şmecheroasă
nedenaturată, care nu sugerează naivitate, dar nici viclenie. Avea o alură de majordom discret şi ager la minte, drept urmare, devenea adesea confidentul bărbaţilor taciturni sau era poftit să
medieze relaţii dintre oameni pe care abia îi cunoscuse. Pe scurt, avea o înfăţişare care trăda foarte puţin din personalitatea lui şi în care, totodată, alţii erau înclinaţi să se încreadă imediat.
Moody era conştient de avantajul pe care i-l conferea farmecul lui enigmatic. Aidoma majorităţii persoanelor deosebit de frumoase, îşi studiase minuţios reflecţia din oglindă şi, într-un fel, se cunoştea cel mai bine văzut dinafară; era mereu într-un locaş al minţii de unde se percepea din exterior. Petrecuse nenumărate ceasuri în alcovul garderobei personale, unde oglinda îi tripla imaginea arătându-l din profil, semiprofil şi din faţă: Carol I Stuart pictat de Van Dyck, dar cu mult mai frapant.
Acesta era un obicei de-al lui, pe care oricum l-ar fi tăgăduit probabil – căci într-atât de severă este înfierarea pe care profeţii morali ai epocii noastre o aruncă asupra examinării de sine! Ca şi cum sinele nu ar avea nicio legătură cu sinele, iar oamenii nu s-ar uita în oglindă decât pentru a căpăta confirmarea propriei lor aroganţe; ca şi cum actul de a se stima pe sine nu ar fi la fel de subtil, vulnerabil şi nestatornic ca orice ataşament dintre două suflete pereche. În fascinaţia lui, Moody nu urmărea neapărat să îşi elogieze propria-i frumuseţe, cât mai degrabă să o stăpânească. Desigur, ori de câte ori se zărea oglindit în vitrina unei prăvălii sau în geamul vreunei ferestre după lăsarea nopţii, fremăta de satisfacţie – dar la fel cum ar simţi, probabil, un inginer când, întâlnind din întâmplare vreun mecanism inventat de el, constată că arată splendid şi strălucitor, fiind bine gresat şi
funcţionând exact cum prevăzuse el că trebuia să o facă.
Se putea vedea pe sine acum, aşa cum stătea ferm în pragul uşii deschise a fumoarului, şi ştia că prin alura lui lăsa impresia unui om de un calm desăvârşit. Dar aproape că tremura de oboseală; groaza îi rămăsese în stomac ca un bolovan greu; se simţea urmărit, chiar hăituit; intrase spaima în el. Inspecta salonul cu un aer de detaşare politicoasă şi respect. Încăperea semăna cu un loc reconstruit din memorie la capătul unei lungi perioade de timp, când multe lucruri au fost uitate (suporturile pentru lemnele din vatră, draperiile, placa propriu-zisă ce îmbrăca şemineul), dar micile detalii persistă: un tablou al răposatului Prinţ Consort, bunăoară, decupat dintr-o revistă şi fixat cu ţinte pe peretele dinspre curte; urma îmbinării de pe mijlocul mesei de biliard, care fusese tăiată în două cu fierăstrăul pe cheiul din Sydney pentru a rezista mai bine pe timpul traversării pe mare; teancul de ziare vechi de pe secreter, cu paginile subţiate şi şterse de la atingerea atâtor mâini. Cele două
ferestruici plasate de o parte şi de cealaltă a căminului dădeau spre curtea din dos a hotelului, o bucată de teren mocirlos înţesat de lăzi şi butoaie ruginite, despărţit de loturile învecinate doar prin nişte petice de tufişuri şi ferigi pitice, iar, spre nord, printr-un şir de cuibare, toate cu lanţuri la uşi contra hoţilor.
Dincolo de această vagă periferie, vedeai rufe atârnate pe frânghii înşirate încolo şi încoace în spatele caselor, pe un cvartal înspre est, stive de scânduri aşezate în zig-zag, coteţe, mormane de fier vechi şi table, jgheaburi sparte şi uluce – totul părăginit sau oarecum stricat. Ceasul bătuse acea oră târzie a asfinţitului, când toate culorile par să-şi piardă brusc intensitatea, iar afară
ploua tare; prin geamul parcă jivrat de stropi, curtea părea spălăcită şi pierdută în umbră. Înăuntru, lămpile cu gaz nu învinseseră încă lumina albăstruie a zilei muribunde şi, prin însăşi paloarea lor, păreau să accentueze lipsa generală de veselie a decorului încăperii.
Pentru un om deprins cu clubul său din Edinburgh, unde totul era iluminat în nuanţe de roşu şi auriu, iar canapelele din piele ornate cu bumbi sclipeau în rotunjimi la unison cu corpolenţa gentlemenilor de pe ele; unde, când intrai, primeai o jachetă moale mirosind plăcut a anason sau a mentă, apoi, o simplă zvâcnire din deget înspre şnurul clopoţelului era de ajuns pentru a face să apară o sticlă de vin roşu pe o tavă de argint –
perspectiva era dură. Însă Moody nu era genul de om pentru care nişte standarde ofensatoare puteau fi un motiv de supărare:
simplitatea grosolană a locului nu-l făcea decât să se închidă în el însuşi, aşa cum un bogătaş se dă iute într-o parte, cu un aer opac, atunci când întâlneşte un cerşetor pe stradă. Amabilitatea întipărită pe faţa lui a rămas neclintită şi atunci când privirea a înconjurat camera, însă în interiorul lui, fiecare nou amănunt –
gâlma de ceară murdară de sub o lumânare, mâzga de praf din jurul unui geam – îl făcea să se retragă şi mai mult în carapacea lui şi să-şi oţelească trupul şi mai tare contra acelei scene.
Această repliere, deşi făcută în mod inconştient, nu se datora atât prejudecăţilor specifice celor înstăriţi – de fapt, Moody avea o avere modestă şi adesea le dădea câţiva gologani celor nevoiaşi, deşi (trebuie să recunoaştem) niciodată fără un mic val de plăcere lăuntrică la gândul mărinimiei lui –, cât mai degrabă
dezechilibrului personal pe care se străduia în prezent, nevăzut de nimeni, să-l înfrângă. În fond, se afla într-un oraş al căutătorilor de aur, recent construit între junglă şi talazuri, în marginea cea mai sudică a lumii civilizate, iar el nu se aşteptase la vreun lux.
Adevărul era că, în urmă cu nici şase ceasuri, la bordul barcului care îl adusese de la Port Chalmers pe această fâşie sălbatică a Coastei de Vest, Moody asistase la o întâmplare atât de neobişnuită şi de impresionantă, încât toate celelalte realităţi erau puse sub semnul îndoielii. Scena îi rămăsese vie, ca şi cum o uşă se întredeschisese într-un colţ al minţii lui, lăsând să se vadă o dungă de lumină cenuşie, iar acum nu-şi mai putea dori să fie din nou întuneric. Cu preţul unui mare efort, izbutea să
împiedice acea uşă să nu se caşte şi mai mult. În această situaţie fragilă, orice fel de neprincipialitate sau inconvenienţă era un afront personal. Avea senzaţia că toată acea scenă sumbră din faţa lui era un ecou complet al grelelor încercări la care fusese supus atât de recent, iar el se retrăgea înăuntrul lui pentru ca mintea să nu urmeze această conexiune şi să nu se întoarcă în trecut. Dispreţul era util. Îi dădea un simţ stabil al proporţiilor, o justeţe interioară la care să poată apela în deplină siguranţă.
A conchis că era o sală nereuşită, sărăcăcioasă şi jalnică – şi, astfel pregătit lăuntric pentru a înfrunta decorul, şi-a îndreptat atenţia spre cei doisprezece membri ai adunării. Un panteon inversat, şi-a zis el, şi din nou s-a simţit un pic mai sigur pe sine, fiindcă îşi permisese răsfăţul de a fi spiritual.
Bărbaţii erau arşi de soare şi zbiciţi de vânt, ca orice pionieri aventurieri, cu buzele albicioase şi crăpate, cu o ţinută denotând privaţiuni şi adversităţi. Doi dintre ei erau chinezi, îmbrăcaţi
identic cu târlici de cârpă şi haine cenuşii din bumbac; în spatele lor stătea un aborigen maori, cu tatuaje pe faţă, ca nişte vârtejuri verzui-albăstrii. Cât despre ceilalţi, Moody nu le putea ghici originea. Nu înţelegea deocamdată cum de munca pe terenurile aurifere putea îmbătrâni un om doar în câteva luni; rotindu-şi privirile prin sală, a presupus că el era cel mai tânăr dintre cei prezenţi acolo, când în realitate câţiva erau mai mici decât el sau de vârsta lui. Ardoarea tinereţii pălise din ochii lor. Aveau să
rămână pentru totdeauna ursuzi, neliniştiţi, repeziţi, pământii, scuipând praf în palmele brăzdate de linii cafenii. Lui Moody i se păreau grosolani, insoliţi chiar; îi considera nişte oameni cu prea puţină influenţă; nu se mira de ce erau atât de tăcuţi. Voia un coniac şi un loc unde să stea jos, cu ochii închişi.
A rămas la intrare câteva momente după ce păşise înăuntru, aşteptând să fie primit, dar când nimeni nu a schiţat niciun gest de bun venit sau de respingere, a mai făcut un pas înainte şi a tras binişor uşa în spatele lui, închizând-o. A făcut o plecăciune vagă în direcţia ferestrei şi o alta în direcţia căminului, în chip de prezentare globală a persoanei lui, apoi s-a îndreptat spre masa laterală şi s-a apucat să îşi prepare o băutură, turnându-şi din carafele plasate acolo în acest scop. Şi-a ales un trabuc şi l-a ciuntit la vârf; punându-şi-l între dinţi, s-a răsucit înapoi spre cameră şi a scrutat figurile încă o dată. Nimeni nu părea câtuşi de puţin afectat de prezenţa lui. Asta îi convenea. S-a aşezat în singurul fotoliu disponibil, şi-a aprins trabucul şi s-a rezemat de spătar, oftând adânc, ca un om care consideră că desfătările confortului zilnic sunt, de acea dată, pe deplin meritate.
Satisfacţia lui a fost de scurtă durată. Nici nu apucase bine să-şi lungească picioarele şi să-şi încrucişeze gleznele (sarea de pe pantaloni se uscase, foarte agasant, cu urme albe ca nişte vălurele), că bărbatul aşezat imediat în dreapta lui se şi aplecă în faţă, împungând aerul cu ciotul de trabuc dintre degete, şi zise:
— Ia ascultă – ai vreo treabă aici, la Coroana?
Întrebarea fusese formulată cam brutal, însă expresia lui Moody nu înregistrase nicio reacţie. Înclină politicos din cap şi răspunse că, într-adevăr, avea rezervată o cameră la etaj şi că
sosise în oraş chiar în acea seară.
— Direct de pe barcă, adică?
