Se opri acum, cu mâna în buzunarul de la piept, ca un colonel fercheş, pozând pentru un crochiu.

— Dar sunt intrigat. Cum se face că dumneata mă cunoşti pe mine, domnule Moody?

— Am citit articolul dumitale astă-seară, în ediţia de vineri a ziarului West Coast Times – am dreptate? Dacă îmi amintesc corect, ai redactat un punct de vedere pentru Judecătoria de pace.

Gascoigne zâmbi şi scoase chibriturile la vedere.

— Acum am înţeles. Am ajuns să fiu ştirea de ieri.

Scuturând cutia, extrase un băţ de chibrit, îşi aşeză faţa cizmei pe genunchi şi trase scurt cu gămălia peste talpă.

— Iartă-mă, începu Moody, temându-se să nu-l fi jignit, însă

Gascoigne clătină din cap.

— Nu mă simt ofensat, spuse el după ce îşi aprinse ţigara.

Bun, vasăzică soseşti ca străin într-un oraş necunoscut, şi care este prima dumitale mutare? Îţi iei un ziar tipărit în ziua precedentă şi citeşti cronica judiciară. Afli numele celor care încalcă legea, pe de o parte, şi numele celor care aplică legea, pe de altă parte. Iată o adevărată strategie.

— N-a fost nimic premeditat, spuse Moody timid.

Numele lui Gascoigne apăruse pe pagina a treia a ziarului, sub o scurtă predică, poate de lungimea unui paragraf, despre infamia faptelor nelegiuite. Expunerea era precedată de o listă a tuturor arestărilor care fuseseră făcute în acea lună. (Nu-şi mai amintea niciunul dintre acele nume şi, de fapt, pe Gascoigne îl ţinuse minte doar fiindcă pe fostul lui profesor de latină îl chema Gascoyen – o asemănarea care îi atrăsese atenţia.)

— Poate că nu, ripostă Gascoigne, însă asta a fost ceea ce te-a adus exact în miezul frământării noastre, totuşi: un subiect care, de două săptămâni, e pe buzele fiecărui om.

— Delincvenţi mărunţi? se încruntă Moody.

— O persoană în mod special.

— Să ghicesc? întrebă Moody glumeţ, când interlocutorul lui alese să tacă.

— În fine, nu contează, spuse Gascoigne ridicând din umeri.

Mă refer la o târfă.

Moody ridică din sprâncene. Încercă să-şi amintească lista arestărilor – da, parcă era şi un nume de femeie pomenit acolo.

Se întreba ce avea de spus oricare bărbat din Hokitika despre arestarea unui târfe. Avu nevoie de câteva clipe pentru a găsi cuvintele cu care să formuleze un răspuns adecvat, dar, spre surprinderea lui, Gascoigne începu să râdă.

— Te tachinez, spuse el. Nu mă lăsa să te tachinez. Delictul ei nu figurează pe listă, bineînţeles, dar dacă vei citi cu un pic de imaginaţie, îl vei vedea. Anna Wetherell este numele pe care şi-l dă.

— Nu prea cred că ştiu să citesc cu imaginaţie.

Gascoigne râse din nou, suflând brusc fumul afară.

— Dar eşti avocat, nu-i aşa?

— Doar prin studii, spuse Moody pe un ton înţepat. Nu am intrat în barou deocamdată.

— Mda, uite cum e: există întotdeauna o conotaţie aparte în expunerea unui judecător, explică Gascoigne. „Domnilor din Westland” – iată primul indiciu. „Delicte ruşinoase şi înjositoare”

– iată şi al doilea indiciu.

— Înţeleg, zise Moody, deşi nu înţelegea deloc.

Privirea lui zvâcni scurt peste umărul lui Gascoigne: bărbatul gras se dusese lângă cei doi chinezi şi scria de zor ceva pe coperta interioară a agendei, ca să le dea să citească. Poate că

femeia a fost învinuită pe nedrept? Poate lucrul acesta a captat atenţia tuturor?

— O, n-a fost băgată la închisoare pentru prostituţie, spuse Gascoigne. Jandarmilor nu le pasă nici cât negru sub unghie de aşa ceva! Atâta timp cât un bărbat ştie să fie suficient de discret, foarte mulţumiţi se prefac şi ei că nu au văzut nimic.

Moody aştepta. Felul în care Gascoigne îi vorbise îl contraria oarecum prin tonul deopotrivă rezervat şi confient pe care îl avusese. Moody simţea că nu putea avea încredere în el.

Funcţionarul să fi avut poate vreo treizeci şi ceva de ani. Avea

părul spălăcit şi un pic încărunţit deasupra urechilor şi o mustaţă tot spălăcită şi pieptănată în părţi de la mijlocul buzei.

Costumul din stofă cu model spic avea o croială mulată pe corp.

— Păi, da, adăugă Gascoigne după câteva clipe. Jandarmul i-a făcut şi el propuneri imediat după arestare.

— Arestare? repetă Moody prosteşte.

Şi-ar fi dorit ca interlocutorul lui să nu fi vorbit atât de criptic şi lapidar. Avea un aer rafinat (în comparaţie cu el, Thomas Balfour părea un mare necioplit), dar era un rafinament oarecum cernit. Vorbea ca un om dezamăgit, pentru care perfecţiunea exista doar ca un lucru de care îţi aminteşti, apoi îl regreţi, fiindcă l-ai pierdut.

— A fost trimisă în judecată pentru lipsa ei de judecată de a fi vrut să-şi pună capăt zilelor, zise Gascoigne. Este o simetrie în asta, nu ţi se pare? Judecată pentru lipsa de judecată.

Lui Moody i se păru nepotrivit să îi dea dreptate, şi în orice caz nu-l interesa să continue firul ideii. Ca să schimbe subiectul, spuse:

— Şi comandantul vasului meu – domnul Carver? Are legătură cumva cu această femeie?

— O, da, Carver are legătură, răspunse Gascoigne.

Uitându-se la ţigara din mâna lui, păru subit scârbit de ea şi o azvârli în foc.

— Şi-a omorât copilul, adăugă el.

Moody se trase înapoi îngrozit.

— Poftim?

— N-au cum să dovedească asta, desigur, zise sumbru Gascoigne. Dar tipul e o brută. Ai perfectă dreptate când spui că

vrei să-l eviţi.

Moody se holba la el, neştiind nici de data asta cum să

reacţioneze.