Dumneavoastră vi s-ar părea o perspectivă plauzibilă?
— Absolut plauzibilă, zise Balfour zâmbind spre tăciuni, absolut plauzibilă, într-adevăr, da, poate fi o dorinţă realizabilă.
Niciun amic în oraş, totuşi? Nu te-a aşteptat nimeni pe chei, n-ai dat de nimeni – băieţi de-acasă?
— Nu, domnule, nimeni, îi spuse Moody pentru a treia oară
în acea seară. Am călătorit până aici de unul singur şi, după cum v-am spus deja, intenţionez să fac avere pe cont propriu, fără
ajutorul altor persoane.
— O, da, zise Balfour, pe cont propriu – mda, să porneşti în căutarea averii, în stil modern. Dar partenerul unuia care sapă
după aur este ca umbra lui – ăsta-i un alt lucru bine de ştiut, este ca umbra lui, sau ca soţia lui.
La această remarcă, o undă de amuzament străbătu încăperea: nu râsete făţişe, doar o răsuflare adâncă, venită din diferite puncte simultan. Moody privi în jurul lui. Sesizase o destindere în atmosferă, un sentiment colectiv de uşurare
sufletească, la încheierea relatării lui. Oamenii se temuseră de ceva, îşi zise el, iar povestirea lui îi îndreptăţise să lase frica deoparte. Se întrebă, pentru prima oară, dacă freamătul lor interior nu avea legătură cumva cu grozăvia la care asistase el la bordul velierului Godspeed. Ideea era straniu de neplăcută. Nu voia să creadă că amintirea lui personală ar putea fi explicabilă
pentru altcineva, şi cu atât mai puţin că un alt om ar putea şti ceea ce văzuse el. (Suferinţa lăuntrică, a reflectat el mai târziu, putea priva un om de capacitatea lui de empatie, putea să-l facă
egoist, putea să-l împingă să-i desconsidere pe toţi ceilalţi indivizi chinuiţi de suferinţe. Această revelaţie, atunci când s-a produs, l-a luat prin surprindere.)
Balfour rânjea.
— Ah, da – umbra lui, sau soţia lui, repetă el mişcând aprobator din cap, cu ochii la Moody, de parcă acesta ar fi fost autorul poantei, şi nu el.
Îşi netezi barba de câteva ori cu căuşul palmei şi râse un pic.
Căci i se luase o piatră de pe inimă, într-adevăr. Moştenire pierdută, înşelăciuni în căsnicie, o femeie de neam mare pusă să
muncească – aceste fapte reprobabile aparţineau unei lumi complet diferite, se gândea Balfour; o lume a saloanelor elegante şi a cărţilor de vizită şi a toaletelor de gală. Era fascinat cum asemenea răsturnări ale sorţii puteau conta drept nişte tragedii, cum acest tânăr putea să le mărturisească, cu acea stânjeneală
stăpânită şi severă a omului care fusese învăţat să creadă, din momentul naşterii sale, că situaţia lui materială nu se va schimba niciodată. Să vorbeşti despre aşa ceva aici, în punctul de avangardă al lumii civilizate! Hokitika se dezvolta mai repede decât San Francisco, spuneau ziarele, crescând din nimic... din străvechiul putregai al junglei... din mlaştinile înnămolite de maree şi din văile mişcătoare şi din ceaţă... din apele perfide, bogate în minereu. Aici nu veneau oameni cu situaţie, ci oameni care îşi făceau o situaţie, ghemuiţi pe vine în noroi ca să spele aluviunile, sperând. Balfour îşi duse mâna la rever. Povestirea lui Moody era patetică şi trezise în el un sentiment patern şi îngăduitor, căci lui Balfour îi plăcea foarte mult să i se aducă
aminte că el era un om modern (întreprinzător, neîmpovărat de relaţii de familie), în timp ce ceilalţi oameni încă se împotmoleau în laţurile unei epoci depăşite.
Acesta, desigur, era un verdict care vorbea mai degrabă
despre judecător decât despre prizonier. Voinţa lui Balfour era prea puternică pentru a admite preceptele filosofice, doar dacă
acestea nu vădeau o solidă sorginte empirică; spiritul lui liberal nu putea concepe disperarea, care pentru el era ca un puţ
incomensurabil, prevăzut cu o adâncime, dar nu şi cu o lăţime, sugrumat în izolarea lui, navigabil doar prin atingere şi lipsit de orice gen de curiozitate. Balfour nu simţea niciun fel de fascinaţie pentru suflet, văzând în el doar un pretext pentru misterele mai grandioase şi mai antrenante ale umorului şi ale aventurii; despre nopţile negre ale sufletului nu avea nicio opinie. Repeta, adesea, că singurul gol interior căruia îi dădea vreo atenţie era apetitul şi, deşi râdea când spunea asta şi părea foarte încântat, era adevărat că rar se întâmpla ca înţelegerea şi compasiunea lui să se extindă asupra unor situaţii unde era de aşteptat ca acestea să se manifeste. Privea cu îngăduinţă spre spaţiile deschise ale viitorului altor oameni, însă îl agasau locurile ferecate din trecutul lor.
— În orice caz, continuă el, ţine minte asta ca pe al doilea sfat pe care ţi-l dau, domnule Moody: găseşte-ţi un prieten.
Există nenumărate grupuri în zonă care s-ar bucura să aibă un ajutor în plus. Aşa se face pe-aici, înţelegi – îţi găseşti un partener, apoi formezi o echipă. N-am auzit niciodată de cineva care să fi reuşit de unul singur. Ai şi dumneata vreun echipament, o boccea pentru drum?
— Din păcate, sunt la cheremul intemperiilor în această
privinţă, răspunse Moody. Cufărul meu a rămas deocamdată pe corabie; vremea era prea necruţătoare pentru a risca o traversare a bancului de nisip în seara asta; oricum, mi s-a spus că o să-mi pot prelua lucrurile din clădirea vămii mâine după-amiază. Eu am venit cu un şlep – un mic echipaj a vâslit, cu mult curaj, în larg, ca să aducă pasagerii la mal.
— O, da, spuse Balfour pe un ton mai grav. Am văzut trei epave, asta doar în ultima lună, şi asta după ce navele au încercat să treacă peste bancul de nisip. Este îngrozitor de periculos. Sigur, se poate scoate un ban din chestia asta. Când navele vin încoace, lumea nu le dă prea multă atenţie. Dar când pleacă înapoi pe mare... când pleacă înapoi pe mare au aur la bord.
— Mi s-a spus că debarcarea aici, la Hokitika, este îndeobşte extrem de riscantă.
— O, da, extrem de riscantă. Şi nu se poate face nimic în privinţa asta dacă un vas are lungimea de peste treizeci de metri.
Degeaba încinge motorul şi scoate un panaş de aburi, tot nu are forţa necesară să treacă dincolo. Un spectacol cu foc de artificii
bubuind de jur-împrejur, tot nu contează. Dar, de fapt – nu sunt doar vapoarele. Nu doar navele mari. Hokitika Bar2 este o capcană pentru orice ambarcaţiune, Walter. Pe fâşia aia de nisip poate să eşueze şi o goeletă, dacă n-a prins mareea potrivită.
— Da, aşa cred şi eu, zise Moody. Vasul nostru era un barc, un velier nu prea mare, agil, suficient de îndrăzneţ încât să ţină
piept celor mai îngrozitoare furtuni, cu toate astea, căpitanul nu s-a încumetat să rişte. A ales să arunce ancora în rada portului şi să aştepte până dimineaţă.
— Waterloo, aşa se numeşte? Face curse regulate de la şi înspre Chalmers.
— Nu, un vas de transport, închiriat pentru o cursă specială, spuse Moody. Se numeşte Godspeed.
Şocul produs în jur de rostirea acelei denumiri nu ar fi fost mai mare nici dacă, în clipa aceea, Moody ar fi scos un pistol din buzunar. Privi în jur (cu o expresie încă blajină) şi observă că
atenţia tuturor era fixată acum făţiş asupra lui. Câţiva bărbaţi lăsară ziarul din mână; cei care picoteau deschiseră ochii; şi unul dintre jucătorii de biliard făcu un pas spre el, în lumina lămpii.
Balfour tresărise înfiorat şi el când auzise numele velierului, însă ochii lui cenuşii susţineau cu răceală privirea lui Moody.
— Într-adevăr, spuse el, părând să renunţe într-o clipă la toată efuziunea şi efervescenţa care caracterizaseră atitudinea lui până în acel punct. Îţi mărturisesc, domnule Moody, că numele ambarcaţiunii nu îmi este necunoscut... nu îmi este nicidecum necunoscut, însă aş vrea să verific şi numele căpitanului, dacă
