Nu vreau să vă jignesc, domnule, dar suntem doi străini unul pentru celălalt; sau, mai degrabă, dumneavoastră sunteţi un străin pentru mine, din moment ce discuţia mea cu domnul Balfour a ajuns la mai multe urechi decât ale sale. Sub acest aspect, sunt dezavantajat, nu în ceea ce mă priveşte ca persoană, ştiut fiind că eu m-am comportat cu sinceritate, ci în ceea ce vă
priveşte pe dumneavoastră, fiindcă aţi făcut cunoştinţă cu mine indirect, fără să vă prezentaţi, şi aţi auzit povestea mea, fără vreo invitaţie sau vreun răspuns. Eu nu am nimic de ascuns referitor la această călătorie sau la oricare alt voiaj pe care l-am întreprins, dar mărturisesc (şi se întoarse din nou spre Balfour) că este agasant să fii chestionat atât de necruţător de către un anchetator care nu divulgă nimic despre intenţiile sale.
Replica lui Moody fusese formulată cam agresiv, în comparaţie cu felul lui de a se exprima, însă vorbise calm şi demn şi, în plus, ştia prea bine că era îndreptăţit să răspundă
aşa. Fără să clipească, privea cu un aer stăpânit la Balfour, aşteptând reacţia acestuia, cu ochii lui blânzi larg deschişi.
Privirea lui Balfour licări pieziş spre bărbatul brunet care le întrerupsese conversaţia, revenind iute înapoi şi fixându-se asupra ochilor lui Moody. Răsuflă lung. Se ridică de pe fotoliu, azvârli chiştocul trabucului în foc şi, întinzând mâna, spuse liniştit:
— Paharul dumitale se cere reumplut, domnule Moody. Te rog, lasă-mi mie această plăcere.
Se duse în tăcere la bufet, unde îl urmă şi bărbatul brunet, care, deşirându-se din fotoliu cât era de lung, aproape că atingea cu creştetul tavanul scund al sălii. Aplecându-se spre Balfour, începu să-i mormăie ceva insistent la ureche. Balfour încuviinţă
din cap şi murmură un răspuns. Fusese pesemne vreo instrucţiune, din moment ce bărbatul înalt se duse apoi la masa de biliard, îi făcu semn bărbatului blond să vină mai aproape şi îi transmise în şoaptă mesajul. Bărbatul blond începu să mişte aprobator din cap, prompt şi viguros. Studiindu-i de la distanţă, Moody simţea că redevenea ager, cum îi era felul. Coniacul îl dezmeticise; se mai încălzise şi nu se mai simţea jilav; în plus, nimic nu îi putea ridica moralul mai bine decât promisiunea unei poveşti.
Se întâmplă adesea ca, atunci când un suflet chinuit de o
apăsare se vede obligat să se ocupe de o altă anevoinţă, care nu îl priveşte câtuşi de puţin, această nouă problemă să ajungă să
acţioneze asupra primeia ca un fel de balsam. Moody simţea acest lucru acum. Pentru prima oară de când debarcase de pe şlep, constata că era capabil să reflecteze limpede la păţania lui recentă. În contextul acestui nou secret, memoria lui era cumva eliberată. Putea să îşi amintească scena care îl obseda – mortul ridicându-se, beregata însângerată, ţipătul lui – şi să o considere fabuloasă, senzaţională; înfricoşătoare, desigur, dar cumva mult mai explicabilă totodată. Povestea căpătase un fel de valoare: putea să o valorifice, oferind-o la schimb.
Urmărea cum mesajul şoptit trecea de la un om la altul. Nu putea distinge propriu-zis cuvinte – talmeş-balmeşul de accente nefamiliare făceau imposibil acest lucru –, însă era evident pentru el că subiectul discuţiei îi privea pe toţi cei de faţă. Îşi forţă mintea să evalueze situaţia meticulos şi raţional. Neatenţia îl indusese deja în eroare în acea seară; era decis să nu se mai înşele din nou. Se profila, pesemne, vreun matrapazlâc, presupuse el, sau eventual se adunaseră acolo ca să se alieze împotriva altui individ. Domnul Carver, poate. Erau doisprezece la număr, ceea ce pe Moody îl ducea cu gândul la o reuniune de juraţi, însă prezenţa chinezilor şi a băştinaşului maori făcea imposibil acest lucru. Oare prin prezenţa lui întrerupsese vreun consiliu secret? Dar ce fel de consiliu ar fi putut include o asemenea diversitate de rasă, venit şi poziţie socială?
Inutil să spunem că înfăţişarea lui Walter Moody nu trăda nimic din subiectul gândurilor sale. Îşi calibrase cu precizie expresia, între un aer de gravă consternare şi unul de dezvinovăţire, ca şi cum ar fi vrut să comunice că era foarte afectat de tulburarea pe care o cauza, dar că nu avea nicio idee care ar putea fi acea tulburare, iar în privinţa modului în care trebuia să se comporte mai departe, era dispus să urmeze indicaţiile oricui şi să ignore propria-i opinie.
Afară, vântul începu să sufle din altă direcţie, împingând o rafală de aer umed în josul hornului, astfel încât tăciunii se înviorară în vatră, umflându-se purpurii, iar pentru o fracţiune de secundă Moody simţi în nări mirosul de mare. Mişcarea din şemineu părea să-l fi trezit din amorţire pe bărbatul gras, aflat cel mai aproape de foc. Omul se săltă anevoios din fotoliu, gemând din cauza efortului, şi, târşâind din picioare, se duse spre bufet, unde erau şi ceilalţi. După plecarea acestuia, Moody se trezi că rămăsese singur în faţa căminului, împreună cu
bărbatul îmbrăcat în costum de tweed cu model spic; acesta se aplecă acum în faţă şi rosti:
— Aş vrea să mă prezint, dacă nu aveţi nimic împotrivă, spuse el şi, pentru prima oară de când sucea între degete tabachera de argint, deschise cu un pocnet capacul şi îşi alese o ţigară.
Vorbea cu un accent tipic franţuzesc, articulând cuvintele distinct şi politicos:
— Numele meu este Aubert Gascoigne, sper să nu te superi dacă numele dumitale îmi este deja cunoscut.
— Păi, întâmplarea face, răspunse Moody tresărind un pic surprins, să cunosc şi cu numele dumitale, cred.
— Atunci, înseamnă că suntem vechi cunoştinţe, spuse Aubert Gascoigne, care între timp se scotocise după chibrituri.
Se opri acum, cu mâna în buzunarul de la piept, ca un colonel fercheş, pozând pentru un crochiu.
— Dar sunt intrigat. Cum se face că dumneata mă cunoşti pe mine, domnule Moody?
— Am citit articolul dumitale astă-seară, în ediţia de vineri a ziarului West Coast Times – am dreptate? Dacă îmi amintesc corect, ai redactat un punct de vedere pentru Judecătoria de pace.
Gascoigne zâmbi şi scoase chibriturile la vedere.
— Acum am înţeles. Am ajuns să fiu ştirea de ieri.
Scuturând cutia, extrase un băţ de chibrit, îşi aşeză faţa cizmei pe genunchi şi trase scurt cu gămălia peste talpă.
— Iartă-mă, începu Moody, temându-se să nu-l fi jignit, însă
Gascoigne clătină din cap.
— Nu mă simt ofensat, spuse el după ce îşi aprinse ţigara.
Bun, vasăzică soseşti ca străin într-un oraş necunoscut, şi care este prima dumitale mutare? Îţi iei un ziar tipărit în ziua precedentă şi citeşti cronica judiciară. Afli numele celor care încalcă legea, pe de o parte, şi numele celor care aplică legea, pe de altă parte. Iată o adevărată strategie.
— N-a fost nimic premeditat, spuse Moody timid.
Numele lui Gascoigne apăruse pe pagina a treia a ziarului, sub o scurtă predică, poate de lungimea unui paragraf, despre infamia faptelor nelegiuite. Expunerea era precedată de o listă a tuturor arestărilor care fuseseră făcute în acea lună. (Nu-şi mai amintea niciunul dintre acele nume şi, de fapt, pe Gascoigne îl ţinuse minte doar fiindcă pe fostul lui profesor de latină îl chema Gascoyen – o asemănarea care îi atrăsese atenţia.)
— Poate că nu, ripostă Gascoigne, însă asta a fost ceea ce te-a adus exact în miezul frământării noastre, totuşi: un subiect care, de două săptămâni, e pe buzele fiecărui om.
— Delincvenţi mărunţi? se încruntă Moody.
— O persoană în mod special.
— Să ghicesc? întrebă Moody glumeţ, când interlocutorul lui alese să tacă.
— În fine, nu contează, spuse Gascoigne ridicând din umeri.
Mă refer la o târfă.
Moody ridică din sprâncene. Încercă să-şi amintească lista arestărilor – da, parcă era şi un nume de femeie pomenit acolo.
Se întreba ce avea de spus oricare bărbat din Hokitika despre arestarea unui târfe. Avu nevoie de câteva clipe pentru a găsi cuvintele cu care să formuleze un răspuns adecvat, dar, spre surprinderea lui, Gascoigne începu să râdă.
