În care se vorbeşte despre rostul azilului; un nume de familiedevine subiect de discuţie; Alistair Lauderback este consternat;şi agentul maritim spune o minciună.

Naraţiunea lui Balfour, cumva cam dezlânată din cauza întreruperilor şi, în general, îngreunată de limbajul liric al acestui om, s-a împotmolit anevoios pe parcurs, aşa că au trecut câteva ceasuri până ca Moody să ajungă să înţeleagă cu limpezime ordinea întâmplărilor care precipitaseră constituirea de taină din fumoarul hotelului.

Întreruperile au fost prea obositoare, iar exprimarea lui Balfour s-a dovedit prea întortocheată, încât nu a meritat să

consemnăm, în întregime şi cu fidelitate, cuvintele rostite acolo.

Vom suprima, aici, imperfecţiunile discuţiei şi vom impune o ordine riguroasă asupra cronicii înfocate pe care a plăsmuit-o mintea hoinară a agentului maritim; vom aplica propriul nostru mortar peste crăpăturile şi fisurile amintirilor pământeşti şi vom reînvia, ca nou, edificiul care, în memoria solitară, există doar în chip de ruină.

Începem, aşa cum Balfour însuşi a început, cu o întâlnire care avusese loc în Hokitika chiar în acea dimineaţă.

*

Înainte de începuturile goanei după aur pe Coasta de Vest –

pe vremea când Hokitika nu era decât o gură cafenie, deschisă

spre mare, iar aurul de pe plajele ei strălucea tihnit şi nevăzut –, Thomas Balfour trăia în provincia Otago, unde îşi conducea firma dintr-o mică clădire cu acoperiş de şindrilă, situată pe drumul din faţa portului Dunedin, sub un banner de stambă, pe care scria explicit „Balfour & Harnett, Agenţi Maritimi”. (Între timp, domnul Harnett a abandonat compania comună, la care nu deţinuse decât o treime din acţiuni. Acum savura o existenţă

retrasă într-o reşedinţă colonială din Auckland, departe de gerul din Otago şi de ceaţa albicioasă care umplea văile în ceasurile răcoroase dinaintea zorilor.) Graţie amplasării avantajoase a firmei – sediul se afla în dreptul docului central, bucurându-se de o largă privelişte spre capetele îndepărtate ale portului –, erau

căutaţi de persoane din lumea bună, iar printre nenumăraţii lor clienţi era şi fostul guvernator al Provinciei Canterbury, un bărbat mătăhălos, cu mâini ca nişte cazmale, cunoscut drept un om principial, expansiv şi zelos.

Alistair Lauderback – acesta era numele demnitarului –

avusese parte de un progres constant pe parcursul carierei sale.

Născut la Londra, practicase avocatura înainte de a întreprinde călătoria spre Noua Zeelandă în anul 1851, îmbarcându-se pe mare cu două ţeluri: primul, să facă avere, şi al doilea, să o dubleze. Ambiţia lui se potrivea perfect unei vieţi de politician, şi mai ales unei vieţi de politician într-o ţară tânără. Lauderback s-a ridicat, şi s-a ridicat repede. În cercurile juridice, era foarte admirat drept un om care, dacă îşi punea în minte să facă un lucru, nu îşi găsea liniştea până nu ducea la bun sfârşit acel proiect; în virtutea acestei tării de caracter, a fost răsplătit cu un loc în Consiliul Provinciei Canterbury, fiind totodată invitat să

candideze în alegeri pentru postul de guvernator, pe care l-a câştigat cu o majoritate covârşitoare de voturi. La cinci ani după

ce pusese piciorul prima oară în Noua Zeelandă, reţeaua relaţiilor lui personale se întindea până la ministrul Stafford şi chiar până

la premier; când a ajuns să bată la uşa lui Thomas Balfour pentru prima oară, având la butonieră o floare proaspătă de kowhai, iar la cămaşă un guler tare cu vârfuri arcuite în sus şi bine scrobite de mâna unei femei (a remarcat atunci Balfour), nu mai putea fi numit un pionier. Insufla ideea de permanenţă, acel gen de influenţă care dăinuie.

Judecând după înfăţişarea şi alura lui, Lauderback nu era neapărat chipeş, cât mai degrabă impunător. Barba, mare şi teşită, cum o purta şi Balfour, îi răsărea din maxilar aproape orizontal, conferind feţei lui un aspect aproape regesc; sub frunte, sclipeau doi ochi negri. Era foarte înalt, cu trupul subţiratic, ceea ce îl făcea să pară chiar şi mai înalt. Vorbea tare, declarându-şi ambiţiile şi opiniile cu o francheţe ce ar fi putut trece drept aroganţă (dacă erai sceptic) sau drept îndrăzneală

(dacă nu erai). Avea auzul un pic deficient, iar din acest motiv obişnuia să aplece capul şi să se încovoaie puţin când asculta, lăsând impresia, atât de utilă pentru un politician, că îşi dedica întotdeauna atenţia, cu gravitate şi în mod providenţial, celor care vorbeau.

La prima lor întâlnire, Lauderback l-a impresionat pe Balfour prin felul lui energic şi încrezător de a vorbi. Lucrurile care îl pasionau, după cum l-a anunţat el pe Balfour, nu ţineau doar de

sfera politicului. Lauderback era, totodată, proprietarul unor nave, nutrind încă din copilărie o mare dragoste pentru mare.

Deţinea patru vase în total: două clipere, o goeletă şi un barc.

Două dintre ambarcaţiuni aveau nevoie de comandanţi de vas.

Până atunci, le închiriase la cerere pentru transporturi de marfă, însă riscul personal al unei asemenea metode de lucru era prea mare, aşa că prefera să închirieze navele unei companii maritime, care să îşi poată permite o primă de asigurare rezonabilă. A înşirat mecanic numele vaselor, ca un om care recită numele copiilor lui: cliperele Virtue şi Corona Australis 3 , goeleta Lady of the Ballroom 4 ; şi barcul Godspeed.

Întâmplarea făcea ca Balfour & Harnett să aibă mare nevoie de un cliper în acea perioadă, exact de dimensiunile şi caracteristicile descrise de Lauderback. Pe Balfour nu îl interesa cealaltă navă din ofertă, barcul Godspeed, fiind vorba despre un velier prea mic pentru ceea îi trebuia lui, însă Virtue, depinzând de rezultatul inspecţiei şi al probelor pe mare, ar fi putut asigura o croazieră lunară foarte confortabilă între Port Chalmers şi Port Phillip. Da, i-a spus el atunci lui Lauderback, va găsi el un comandant pentru Virtue. Va cumpăra asigurarea la o primă

convenabilă şi va închiria cliperul pe termen de câte un an.

Lauderback era de un leat cu Balfour. Totuşi, de la acea primă întâlnire, agentul maritim s-a purtat respectuos, aproape ca un fiu cu tatăl lui, vădind o undă de vanitate, poate, căci trăsăturile personalităţii lui Lauderback, pe care Balfour le admira cel mai mult, erau aceleaşi trăsături pe care le cultiva şi el ca om. Între cei doi s-a legat un fel de prietenie (prea plină de admiraţie din partea lui Balfour pentru a putea ajunge vreodată o amiciţie strânsă), iar în următorii doi ani cliperul Virtue a circulat nestingherit între Dunedin şi Melbourne. Clauza de asigurare, deşi laborios pusă la punct, nu a mai intrat în discuţie niciodată.

În ianuarie 1865, Robert Harnett a anunţat că intenţionează

să se retragă, şi-a vândut acţiunile în favoarea partenerului său şi s-a mutat în nord, la o climă mai blândă. Balfour, cu o tipică

lipsă de sentimentalitate, a renunţat imediat la terenul plasat în partea frontală a portului. Ştia că perioada de avânt economic în Otago începea să fie de domeniul trecutului. Văile erau brăzdate de săpături; râurile aveau să sărăcească în scurt timp. S-a îmbarcat pe un vas cu destinaţia Coasta de Vest, unde a 3 „Virtutea” şi „Coroana Australă” (lb. engleză).

4 „Regina balului” (lb. engleză).

cumpărat un petic de teren liber lângă gura râului Hokitika, şi-a montat cortul şi s-a apucat să construiască un depozit. Balfour & Harnett a devenit Balfour Shipping, Balfour şi-a cumpărat o vestă brodată şi o gambetă, iar în jurul lui, oraşul Hokitika a început să se ridice.

Peste câteva luni, când Godspeed a tras în rada portului Hokitika, Balfour şi-a amintit numele şi a identificat vasul ca aparţinând lui Alistair Lauderback. Ca un gest de politeţe, s-a dus să facă cunoştinţă cu comandantul navei, Francis Carver, cu care ulterior a întreţinut relaţii cordiale, bazate pe legătura teoretică a conexiunii lor reciproce – deşi, în sinea lui, Balfour considera că domnul Carver era genul de bandit violent şi escroc.

Îşi formase această opinie fără ranchiună. Pe Balfour nu-l impresiona forţa de caracter, cu excepţia cazului în care inspira charisma şi chiar farmec, ca în situaţia persoanei domnului Lauderback, şi oricum nu era capabil să îndrăgească un ticălos.

Zvonurile, care se ţineau scai de domnul Carver, nu-l intimidau şi nici nu făceau să vibreze vreo coardă de admiraţie adolescentină în inima lui. Carver pur şi simplu nu-l interesa, iar de aceea nici nu merita să-şi irosească energia pentru a-l respinge.

Spre sfârşitul anului 1865, Balfour a citit în ziar că Alistair Lauderback urma să candideze pentru locul din Parlament rezervat regiunii Westland, iar după câteva săptămâni a primit o scrisoare chiar de la politician, în care acesta solicita din nou colaborarea agentului maritim. În campania lui pentru câştigarea provinciei Westland, îi scria Lauderback, dorea să li se înfăţişeze alegătorilor drept un om din Westland. Îl ruga stăruitor pe Balfour să îi găsească o locuinţă în centrul oraşului Hokitika, să

îi mobileze corespunzător camerele şi să înlesnească expedierea unui cufăr cu lucruri personale – cărţi de drept, documente şi aşa mai departe –, care aveau să fie de o importanţă capitală

pentru el pe parcursul campaniei electorale. Fiecare punct din agenda lui de lucru era expus cu scrisul lui amplu şi ornamentat, pe care Balfour îl asocia, în mintea lui, cu un om care îşi putea permite să risipească cerneala pe litere cu înflorituri. (Gândul l-a făcut să zâmbească: îi plăcea să îi ierte lui Lauderback nenumăratele extravaganţe.) Lauderback însă nu urma să vină

pe mare, optând în schimb să călătorească prin mijlocul ţării, traversând munţii călare, pentru a sosi triumfal la poalele văii râului Arahura. Voia să-şi facă intrarea nu ca un demnitar cocoloşit călătorind confortabil într-o cabină la clasa întâi, ci ca

un om din popor, cu fundul bătătorit pe şaua calului, plin de noroi şi pătat de sudoarea propriei frunţi.

Balfour a făcut aceste aranjamente, aşa cum i se ceruse. I-a rezervat lui Lauderback un apartament cu vedere spre plaja din Hokitika şi i-a înregistrat numele la toate cluburile care făceau reclamă la barbut şi popice americane. A dat comandă la magazinul universal pentru pere, brânză fermentată şi bomboane cu ghimbir; a solicitat serviciile permanente ale unui bărbier; a închiriat o lojă privată la operă pentru lunile februarie şi martie.

L-a informat pe editorul gazetei West Coast Times că Lauderback urma să vină din Canterbury prin trecătoarea alpină şi i-a sugerat că o menţionare de curtoazie a acestei brave strădanii ar deschide calea unei recomandări deosebit de favorabile a ziarului pentru viitoarea administraţie a lui Lauderback, în eventualitatea în care acesta ar câştiga locul pentru Westland, cum era foarte probabil să se întâmple. După aceea, Balfour a trimis un mesaj la Port Chalmers, cu instrucţiuni pentru comandantul cliperului Virtue să preia cufărul lui Lauderback, odată ce va fi fost trimis acolo din Lyttelton, şi să îl expedieze la Hokitika cu următoarea cursă pe care cliperul avea să o efectueze pe mare până pe Coasta de Vest. Odată rezolvate toate aceste lucruri, şi-a cumpărat o damigeana de bere neagră de la Hotelul Gridiron, şi-a suit călcâiele pe masă şi s-a apucat să bea cu poftă, reflectând în acest răstimp că poate şi lui i-ar fi plăcut politica – discursurile, campania electorală; da, probabil că i-ar fi plăcut şi lui chiar foarte mult.

Dar întâmplarea a făcut ca sosirea lui Alistair Lauderback în Hokitika să nu fie acompaniată de sunete de fanfară, cum prevăzuse politicianul când îşi detaliase iniţial planurile în scrisoarea trimisă lui Balfour. Expediţia lui peste Alpi a captat într-adevăr atenţia căutătorilor de aur de pe Coastă, iar numele său a figurat foarte proeminent în fiecare gazetă şi jurnal din oraş, dar nicidecum pentru motivele pe care le avusese el în vedere.

Relatarea consemnată de sergentul de serviciu şi publicată a doua zi dimineaţă în West Coast Times a fost aceasta. Când se aflau cam la două ore distanţă de destinaţia lor finală, Lauderback şi grupul lui de asistenţi se nimeriseră să treacă pe lângă locuinţa unui pustnic. Trecuseră nişte ceasuri bune de când nu-şi mai umeziseră gâtlejul şi nu mai puseseră nimic în gură, iar afară începea să se înnopteze; s-au oprit, intenţionând să ceară o sticlă de apă şi (dacă proprietarul casei ar fi avut

amabilitatea să-i omenească) o mâncare caldă. Au bătut la uşa colibei şi n-au primit niciun răspuns, dar, judecând după lumina lămpii şi fumul care ieşea prin coş, era limpede că înăuntru se afla cineva. Uşa nu era zăvorâtă; Lauderback a intrat. L-a găsit pe proprietarul casei prăvălit mort cu capul pe masa din bucătărie – răposat recent, i-a povestit el mai târziu sergentului, căci ceainicul fierbea încă pe plită, fără ca apa dinăuntru să fi secat. Pustnicul părea să fi murit din cauza beţiei. O mână îi rămăsese cu degetele arcuite în jurul unei sticle de rachiu, aproape goală pe masa din faţa lui, iar în cameră duhnea a băutură. Lauderback a recunoscut că, apoi, cei trei bărbaţi şi-au refăcut puterile cu ceai şi pâine coaptă pe plita pustnicului înainte de a-şi relua călătoria. Nu au poposit acolo mai mult de o jumătate de ceas, dată fiind prezenţa răposatului în odaie, deşi norocul lor a fost că moartea îl prinsese cu capul pe braţele sprijinite pe masă şi cu ochii închişi.

Nu departe de Hokitika, grupul lor a întâmpinat un nou obstacol. În timp ce se apropiau de localitate, au dat peste o femeie zăcând fără simţire, udă leoarcă, în mijlocul drumului.

Lauderback a presupus că fusese drogată, însă n-a reuşit să

scoată nicio informaţie de la ea, în afară de un geamăt. Şi-a trimis oamenii să găsească un sergent, a ridicat-o pe femeie din noroi şi, aşteptând ca asistenţii lui să se întoarcă, a reflectat la faptul că această campanie electorală debutase cam macabru.

Primele trei persoane cu care urma să facă cunoştinţă în oraş