care

atârna

ca

o

contrapondere grea sub indulgenţa jovială a atitudinii lui exterioare, căci, aidoma majorităţii spiritelor întreprinzătoare, Balfour era foarte tipicar cu libertăţile lui şi dorea ca toţi ceilalţi să fie la fel.

Lauderback se rezemă de spătar, uitându-se la Balfour pe sub sprâncene.

— E o târfă, zise el. Asta vrei să spui, nu-i aşa? E doar o târfă.

— Să nu mă înţelegi greşit: n-am nimic împotriva târfelor, răspunse Balfour. Dar nu-mi plac azilurile de săraci şi nici mânăstirile. Sunt nişte locuri sinistre.

— Vrei să mă provoci, e clar! ripostă Lauderback. Bunăstarea este însăşi dovada civilizaţiei, este dovada ei cea mai minunată, de fapt! Dacă vrem să civilizăm aceste locuri, dacă vrem să

construim drumuri şi poduri, dacă vrem să punem temelia pentru viitorul acestei ţări...

— Atunci n-avem decât să le oferim constructorilor de drumuri şi ceva cu care să-şi încălzească patul noaptea, încheie Balfour în locul lui. E o muncă anevoioasă să muţi pietre cu lopata.

Jock şi Augustus râseră la această glumă, însă Lauderback nici măcar nu zâmbi.

— O târfă este un flagel moral, Thomas; trebuie spus lucrurilor pe nume, declară el. Trebuie să insişti asupra unui standard, dacă te situezi la frontieră!

Ultima frază era un citat direct din cel mai recent discurs electoral al lui.

— O târfă este un flagel moral. Cu asta am spus totul. Este o proastă cheltuire a unei bune bogăţii.

— Şi remediul tău este o bună cheltuire a unei bune bogăţii, însă tot cheltuire rămâne, iar banul e tot ban, ripostă Balfour.

Hai să lăsăm deoparte azilurile de săraci şi să nu facem din fetele noastre nişte călugăriţe. Ar fi mare păcat, ce naiba, când şi-aşa sunt atât de puţine la număr.

— Hm, puţine la număr şi la minte, din câte văd, pufni Lauderback.

— Responsabilitate pentru târfe! exclamă Balfour scuturând din cap. În curând vor avea şi un loc în Parlament.

Augustus Smith făcu o glumă grosolană ca răspuns la această remarcă, şi râseră cu toţii.

Când se opriră din râs, Lauderback zise:

— Hai să nu mai vorbim pe tema asta. Am discutat despre ziua aceea din toate unghiurile posibile, întorcând problema pe toate părţile; am obosit deja, adăugă el şi, rotind mâna prin aer, dădu de înţeles că dorea să revină la conversaţia lor precedentă.

Cu privire la greementul navei continuă el. Eu susţin că felul în care un om vede avantajele depinde în totalitate de poziţia pe care el se situează. Jock vorbeşte din perspectiva unui fost matelot brevetat; eu vorbesc în calitate de armator şi gentleman.

În mintea mea, eu văd planul velaturii; în mintea lui, el vede

catran şi calafat şi briză.

Jock Smith reacţionă convenţional la această ironie, dar cu voie bună, iar disputa se reaprinse.

Şi iritarea lui Thomas Balfour se reaprinse la fel de repede.

Considera că vorbise cu mult duh pe tema azilului – Lauderback îi lăudase replica! – şi dorea să continue cu acel subiect de conversaţie, astfel încât să poată profita de ocazia de a se arăta din nou spiritual. Nu avea nimic spiritual de spus despre greementul unei corăbii sau despre avantajele aferente, la fel cum, reflecta el posac, nu aveau nimic inteligent de spus nici Jock, Augustus ori Lauderback însuşi. Însă aşa făcea Lauderback de obicei, începea şi încheia o conversaţie după

bunul lui plac, schimbând subiectul doar fiindcă el se plictisise de o anumită chestiune, ori fiindcă autoritatea lui fusese călcată

în picioare de personalitatea altuia. De trei ori deja în acea dimineaţă politicianul se opusese introducerii unei noi teme de discuţie, mereu revenind imperativ la sporovăială lui despre nave.

De fiecare dată când Balfour începea să vorbească despre ştirile locale, politicianul declara că se săturase să tot filozofeze degeaba despre pustnic şi târfă, când de fapt, se gândea Balfour înciudat, nu discutaseră niciunul dintre aceste aspecte cât de cât amănunţit şi, cu siguranţă, nu din toate unghiurile sau întorcând problema pe toate părţile.

Această atitudine lăuntrică se conforma unui tipar, în cazul lui Balfour, deşi acesta nu-şi dădea seama. Admiraţia lui faţă de Lauderback era atât de exagerată, încât prefera să se subaprecieze pe el însuşi decât să îl critice pe Lauderback, chiar şi între patru ochi, când nu erau de acord unul cu celălalt, însă

subaprecierea întotdeauna pândeşte momentul să se reabiliteze, iar, dacă reabilitarea nu apare, intervine irascibilitatea. Pe parcursul ultimelor două săptămâni, Balfour nu pomenise nimic despre întâlnirea lui Lauderback cu răposatul Crosbie Wells, deşi împrejurările morţii pustnicului îi stârneau o mare curiozitate; nu discutase deloc nici despre Anna Wetherell, târfa de pe drum.

Se comportase conform dorinţelor lui Lauderback, aşteptând ca dorinţele lui să fie şi ele satisfăcute la rândul lor – un lucru care, necesitând ceva mai multă solicitudine decât manifesta Lauderback, nu se petrecuse încă. Însă Balfour nu putea vedea această deficienţă în omul pe care îl admira atât de mult; în schimb, preferase să aştepte, devenise în sinea lui nervos şi începuse să se bosumfle.

(Vom mai adăuga, într-un spirit împăciuitor, că bosumflarea

lui era foarte superficială: la un singur cuvânt amabil din partea lui Lauderback, buna lui dispoziţie şi-ar fi reintrat în drepturi.) Balfour îşi împinse scaunul un pic mai departe de masă, vrând, într-o manieră copilărească să-i comunice gazdei că se plictisise, şi începu să îşi plimbe privirile prin cameră.

Restaurantul era aproape pustiu, având în vedere ora neobişnuită a mesei lor, şi prin ferestruica de deasupra tejghelei Balfour îl vedea pe bucătar, care îşi scosese şorţul şi şedea cu ambele coate pe masă, făcând o pasienţă. În faţa căminului, stătea un flăcău cu urechi clăpăuge, care sugea dintr-o fâşie de pastramă. Era limpede că i se spusese să stea acolo ca să

supravegheze fierul de călcat, care era pus la încălzit pe un grătar deasupra cărbunilor, căci la fiecare jumătate de minut băiatul îşi umezea degetul şi îl apropia de suport ca să verifice temperatura. La masa de lângă şedea un cleric – un tip pistruiat, nicidecum prea arătos, cu nasul cârn şi buza de jos răsfrântă

adânc, ca a unui copil nerod. Mâncase micul dejun de unul singur; acum îşi bea cafeaua şi citea o broşură – neîndoielnic repetând predica pe care avea să o rostească în ziua următoare, se gândea Balfour, fiindcă îl vedea mişcând încet din cap pe măsură ce citea, ca un om care ţine cadenţa unui discurs recitat în gând.

Flăcăul cu urechi clăpăuge îşi umezi degetul din nou, apropiindu-l de fierul de călcat; clericul întoarse o pagină; bucătarul alinie o carte de joc paralel cu marginea tocătorului de lemn. Balfour sucea furculiţa între degete. În cele din urmă, Lauderback se opri din diatriba lui ca să soarbă din vin, iar Balfour profită de ocazie ca să intervină.

— Apropo de barcuri, zise el (ei vorbiseră despre brigantine), am văzut velierul dumitale, Godspeed, trecând de bancul de nisip nu de puţine ori anul trecut, aş putea spune. E al dumitale, nu-i aşa? La Godspeed mă refer.

Dar, spre surprinderea lui, această remarcă se văzu întâmpinată cu tăcere. Lauderback îşi aplecă doar capul, de parcă Balfour i-ar fi menţionat o problemă de o mare însemnătate filozofică, iar el dorea să mediteze singur la acea întrebare.

— E dată naibii corabia asta, adăugă Balfour. Splendidă, efectiv.

Aghiotanţii schimbară o privire.

— Categoric, iată cum ni se dă nouă apă la moară, domnule L, spuse în cele din urmă Augustus Smith, rupând tăcerea. Până

şi un barc, ca velierul ăsta, se comportă mai bine decât o

brigantină, şi face asta cu jumate din echipaj şi jumate din tevatură. Nu poate nega asta.

— Da, zise Lauderback dezmeticindu-se. Nu poţi nega asta, adăugă el întorcându-se spre Jock.

Jock mesteca; apoi rânji cu gura plină.

— Ba eu voi nega asta. Prefer un greement care să tragă