— N-ar fi fost deloc uşor, spuse Balfour.
— Mă umpleam de bani, zise Lauderback.
— Nu ştii tu cum ar fi fost să salvezi oile alea, ba una îşi
frânge gâtul prin cataracte, ba alta se rătăceşte sau nu se lasă
mânată din loc, îl contrazise Balfour. Şi câtă bătaie de cap să le numeri mereu, ori să le aduni de pe unde s-au răzleţit, să le fugăreşti înapoi. Nici nu vreau să mă gândesc ce calvar ar fi fost.
— Nu există profit fără riscuri, ripostă politicianul. Şi, oricum, călătoria asta mi-a dat multă bătaie de cap; aş fi putut măcar să scot un ban când ajungeam la destinaţie. În plus, Dumnezeu ştie dacă în felul ăsta n-aş fi avut parte şi de o primire mai bună.
— Vaci, poate, spuse Balfour. O cireadă de vaci se comportă
frumos.
— Mai ia, că-i păcat să rămână, spuse Lauderback împingând farfuria cu ficat spre Balfour.
— Nu, nu mai pot, zise Balfour. Mi-e imposibil.
— Jock, bătrâne, ia tu restul atunci, spuse Lauderback întorcându-se spre ajutorul lui.
Li se adresa celor doi aghiotanţi ai lui folosindu-le prenumele, din motivul că amândoi purtau acelaşi nume de familie – Smith.
Exista o asimetrie amuzantă la numele lor de botez: unul era Jock, iar celălalt era Augustus.
— Înfundă-ţi gura cu o ceapă, ca să nu mai trebuiască să
auzim alte tâmpenii despre afurisitele tale de brigantine – ei, Tom? Îi înfundăm gura?
Şi, zâmbind, şi-a aplecat capul înapoi spre Balfour.
Acesta se trăgea iarăşi de nas. Era ceva foarte tipic pentru Lauderback, se gândea el; încuraja un acord asupra celor mai mărunte chestiuni; prin învăluire, pregătea terenul pentru consens, atunci când un consens nu era de aşteptat şi, până să
apuci să te dumireşti, te trezeai de partea lui, susţinându-l în campanie.
— Da, cu o ceapă, spuse el, apoi, ca să abată conversaţia de la subiectul corăbiilor, adăugă: A apărut o ştire ieri, în Times, despre fata ta de pe drum.
— Ha, i-auzi la el, fata mea! exclamă Lauderback. Hm, şi aia numai ştire nu se poate chema că a fost.
— Autorul a cam avut tupeu, continuă Balfour. A lăsat de înţeles că întregul oraş merita muştruluit din cauza fetei, ca şi cum fiecare individ ar avea partea lui de vină.
— Şi cine să pună preţ pe opinia lui, mă rog? spuse Lauderback fluturând din mână a lehamite. Un conţopist de doi bani de la o judecătorie meschină, trâmbiţându-şi frustrările!
Conţopistul la care Lauderback făcea aluzie cu atâta dispreţ
era, desigur, Aubert Gascoigne, a cărui scurtă predică
moralizatoare din West Coast Times avea să capteze şi atenţia lui Walter Moody vreo zece ceasuri după aceea.
Balfour scutură din cap.
— Lăsa de înţeles că ar fi greşeala noastră colectivă. Ca şi cum noi toţi ar fi trebuit să ne purtăm mai frumos.
— Un conţopist de doi bani, repetă Lauderback. Toată ziua nu face decât să scrie cecuri în numele altora. Plin de opinii pe care nimeni nu vrea să le audă.
— Oricum...
— Oricum, nimic. A fost o ştire banală şi un argument prost; nici nu merită să ne mai pierdem vremea cu asta.
Şi Lauderback bătu uşor cu încheieturile degetelor în masă, ca un judecător care bate cu ciocănelul în lemn pentru a arăta că
răbdarea lui a ajuns la capăt; Balfour, căutând cu disperare să
prevină o reluare a subiectului anterior al discuţiei lor, se grăbi să vorbească înainte ca politicianul să apuce să deschidă gura.
— Dar ai văzut-o? întrebă el.
Lauderback se încruntă:
— Pe cine – pe fata de pe drum? Târfa? Nu, din seara aceea n-am mai văzut-o. Deşi am auzit că şi-a revenit. Tu consideri că
s-ar fi cuvenit să-i fac o vizită. De-asta m-ai întrebat.
— Nu, nu, spuse Balfour.
— Un om de rangul meu nu-şi poate permite…
— O, nu; nu-ţi poţi permite, bineînţeles...
