Există întotdeauna un moment de revelaţie şocantă pentru un demnitar atunci când sesizează prima oară că supusul său este şi el om, poate nu egal cu el, însă oricum o fiinţă umană, un individ ireductibil, cu slăbiciuni, înflăcărări, cu un trecut real şi un viitor incert. Alistair a resimţit acum impactul acestei revelaţii şi i s-a făcut ruşine. Şi-a dat seama că Balfour îi oferise prietenie, iar el nu acceptase decât asistenţa lui; că Balfour îi oferise amabilitate, iar el nu făcuse decât să profite de bunătatea lui.

— Băieţi, zise el întorcându-se spre aghiotanţii lui. Vreau să

discut cu Balfour între patru ochi. Haide, lăsaţi-ne singuri un pic.

Augustus şi Jock se ridicară de la masă (Balfour observă, cu o străfulgerare de triumf competitiv, care nu-l caracteriza, că

amândoi păreau foarte decepţionaţi) şi ieşiră din restaurant fără

niciun cuvânt. După plecarea lor, Lauderback oftă adânc. Îşi mai turnă nişte vin, dar în loc să soarbă din el, rămase cu paharul între palme, holbându-se la el.

— Tom, ţie ţi-e dor de Anglia? întrebă el.

— Anglia? repetă Balfour ridicând din sprâncene. N-am mai pus piciorul în minunata Anglie de când... în fine, dinainte să

încărunţesc!

— Desigur, zise Lauderback scuzându-se parcă. Ai fost în California. Uitasem.

Apoi amuţi, pedepsindu-se singur.

— Prin părţile astea, toţi vorbesc mereu despre acasă, zise Balfour. Nu pot să nu mă gândesc că plăcerea stă în ceea ce îţi lipseşte.

— Da, rosti Lauderback foarte încet. Chiar aşa.

— Păi, continuă Balfour încurajat de faptul că Lauderback îi dăduse dreptate, majoritatea băieţilor stau cu un picior în barcă, să ştii. Pleacă înapoi imediat ce-au prins cheag. Şi ce fac ei, de fapt? Îşi cumpără o viaţă, îşi găsesc o drăguţă, se aşază la casa lor – şi apoi la ce mai visează? Ce îşi mai doresc? Visează la terenurile aurifere! La vremea când ţineau praful auriu în palme!

Când, de fapt, tot ce făceau aici era să vorbească despre acasă.

Despre mamele lor. Despre budincile din Yorkshire. Despre baconul adevărat. Despre toate astea, spuse el bătând cu paharul în masă. Anglia... înseamnă vechea ţară. Ţi-e dor de vechea ţară. Normal că ţi-e dor. Dar nu te mai duci înapoi.

În timp ce aştepta ca politicianul să înceapă să vorbească, se uita în jurul lui. Trecuse deja de ora zece dimineaţa, iar clienţii pentru dejun nu începuseră încă să apară, ceea ce avea să se întâmple în curând, fiindcă era sâmbătă, şi mai ales o sâmbătă la capătul unei săptămâni ploioase. Băiatul din faţa căminului plecase, luând cu el grătarul cu fierul de călcat încins; bucătarul pusese deoparte cărţile de joc şi spărgea de zor un os; ajutoarele de ospătari ieşiseră la iveală din cotloanele lor şi stivuiau farfurii, făcând gălăgie. Clericul aşezat la masa de lângă ei era încă la cafea, deşi cana se răcise de mult. Privea fix la textul tipărit în broşura pe care o ţinea în mână, concentrându-se intens, cu buzele ţuguiate. Era limpede că nu le dădea nici cea mai mică

atenţie vecinilor lui, dar, chiar şi aşa, Balfour îşi trase scaunul un pic mai aproape de Lauderback, pentru ca politicianul să nu fie nevoit să vorbească prea tare.

— Lydia Wells, începu Lauderback, este patroana unui local din Dunedin, al cărui nume aş prefera să-l rostesc doar o dată, dacă nu te deranjează. Localul se numeşte Casa marilor delicii.

Stupidă denumire, indiscutabil. Presupun că ai auzit de el.

Balfour confirmă cu o mişcare din cap, dar discret, nevrând să lase să se înţeleagă că ar fi fost foarte familiarizat cu localul, dar nici că n-ar fi ştiut de existenţa lui. Stabilimentul la care se referea Lauderback era un tripou de cea mai joasă speţă, faimos

pentru mizele mari şi dansatoarele de acolo.

— Lydia era... o bună cunoştinţă de-a mea la acel local, continuă Lauderback. Nu se punea problema de bani. Niciun sfanţ nu trecea dintr-o parte în cealaltă – trebuie să înţelegi asta.

E important să înţelegi, fiindcă ăsta este adevărul, spuse el încercând să se uite urât la Balfour, numai că agentul maritim privea în jos. Oricum, spuse Lauderback după un moment. Ori de câte ori eram în Dunedin, îi făceam o vizită.

Aşteptă câteva clipe, provocându-l tacit pe Balfour să

vorbească, însă acesta rămase tăcut. Apoi, reluă:

— Bun, când am venit prima oară la tine la firmă, Tom, îţi aduci aminte că Godspeed avea nevoie de un comandant de vas.

Pe tine nu te interesa corabia, iar în lunile următoare m-am căznit destul de mult să găsesc un om de nădejde, pe care să-l pot angaja cu contract. Nava era ancorată în Dunedin pe atunci.

Lady trebuia călăfătuită, iar eu rămăsesem fără fonduri după

reparaţiile de pe Virtue, aşa cum poate îţi aminteşti. Tot felul de facturi de achitat. În cele din urmă, am luat o decizie bruscă şi am închiriat Godspeed, confidenţial, unui tip pe nume Raxworthy, care voia să pună la punct o cursă între Australia şi terenurile din Otago. Omul venea din Marină. Pensionat, desigur.

Deţinuse comanda unei corvete în Războiul din Crimeea, sus, în Marea Baltică, nişte fapte de vitejie pentru care a primit cea mai înaltă decoraţie militară, Crucea Victoria. Fusese pretutindeni.

Obişnuia să spună că, dacă ar fi tras după el o sfoară peste tot pe unde cutreierase, ar fi putut să înnoade capetele împrejurul lumii. Fusese lăsat la vatră, din Marină, din cauza gutei, o formă

suficient de gravă încât să-l scoată la pensie, ceea ce i se cuvenea oricum, însă nu într-atât de gravă încât să-l facă să-şi dorească

să nu mai iasă niciodată pe mare. Godspeed îi convenea – e un tip de modă veche, înţelegi, iar corabia e şi ea de modă veche.

Am plecat înapoi la Akaroa după aceea şi, pentru o vreme, n-am mai avut nicio veste de la Raxworthy. Însă oricum călătoream frecvent în partea de sud a insulei, iar data următoare când am ajuns în Dunedin m-am trezit într-o situaţie cam neplăcută. Exista un soţ. Lydia avea un soţ. Tipul venise acasă cât fusesem eu plecat.

— Crosbie Wells? întrebă Balfour mijindu-şi ochii.

— Nu el, zise Lauderback scuturând din cap. Bărbatul acela era bruta pe care tu o cunoşti drept Carver. Pentru mine, era Wells. Francis Wells.

Balfour mişcă lent din cap.

— Dar acum exact aceeaşi femeie susţine că e nevasta lui Crosbie Wells, spuse el. Cineva minte pe undeva.

— În orice caz...

— Ori minte despre o căsătorie, ori minte despre un nume, insistă Balfour.

— În orice caz, reluă agasat Lauderback. Chestia asta nu contează; oricum, nu deocamdată. Trebuie să auzi cum s-a întâmplat totul, cronologic. Pe atunci, nici măcar nu ştiam că

Lydia era măritată. Când era la tripou, folosea numele ei de fată, înţelegi – Lydia Greenway, aşa o chema; n-am cunoscut-o niciodată drept Lydia Wells. Bineînţeles, când soţul şi-a făcut apariţia, mi-am dat seama că eram vinovat. Am încercat să mă

retrag imediat. Am încercat să rezolv situaţia cum se cuvenea.

Însă tipul mă cam prinsese la înghesuială. Tocmai preluasem funcţia de guvernator; făceam parte din Consiliu. Mă căsătorisem de curând. Acum, era în joc reputaţia mea.

Balfour mişcă înţelegător din cap.

— A făcut pe încornoratul. A încercat să stoarcă nişte parale în plus.

— N-a fost aşa de simplu, spuse Lauderback făcând o grimasă.

— O, e un vechi tertip, tipic în asemenea cazuri, spuse Balfour încercând să pară compătimitor. Ţinteşte direct în miezul fricii oricărui bărbat, bineînţeles, apoi şantajul este aproape o uşurare, atunci când vine. Pune banul jos şi n-o să mai auzi de mine niciodată, cam aşa ceva. De cele mai multe ori, fata e şi ea în schemă. Tipul ţi-a zis, probabil, că era însărcinată.

— Nu, răspunse Lauderback scuturând din cap şi holbându-se din nou la paharul din mână. A fost cu mult mai isteţ. Nu a cerut bani, nici altceva. Cel puţin, nu pe loc. Mi-a spus că e un criminal.