aresteze şi să-mi pună cătuşe la mâini.

— Totuşi... dacă se întâmpla aşa, iar poliţia venea să te aresteze... ai fi putut să dai toată vina pe Lydia Wells, spuse Balfour. Cu siguranţă că pe ea ar fi băgat-o la închisoare...

— O, da, precis aşa ar fi fost, replică Lauderback tăindu-i vorba. Dar nu aveam de gând să-mi risc libertatea doar pentru a avea satisfacţia că o va încasa şi ea. În plus, cei doi s-ar fi coalizat negreşit împotriva mea, dacă întreaga afacere ajungea în instanţă, or, asta i-ar fi oferit ei compasiunea opiniei publice, pe motiv că ea a văzut calea cea dreaptă, pricepi; pe motiv că ea se căieşte; pe motiv că e de partea soţului ei legitim şi tot felul de mizerii dintr-astea.

— Dacă într-adevăr el era soţul ei legitim, sublinie Balfour.

Se pare că, de fapt, Crosbie Wells...

— Da, da, se răţoi Lauderback. Dar nu ştiam lucrul ăsta atunci, pricepi? Nu-mi spune mie ce ar fi trebuit să fac şi cum ar fi trebuit să fac. Nu suport asta. Orice joc are hazardurile lui.

— Mda, zise Balfour rezemându-se de spătar. Sunt

consternat.

— Tipul m-a terminat, spuse Lauderback desfăcându-şi mâinile cu un gest de neputinţă. Am semnat actul de vânzare a barcului.

Balfour căzu pe gânduri câteva clipe.

— Dar unde era Raxworthy în acea seară?

— La tripou, fir-ar să fie, spuse Lauderback. Petrecând pe cinste, neîndoielnic, cu Lydia Wells lângă el, suflându-i în zaruri!

— Ştia şi el secretul?

— N-aş prea crede, spuse Lauderback clătinând din cap.

Ţinea petrecerea de rămas-bun, dinainte de a ridica ancora, în acea seară; era un prilej de sărbătoare navală, cumva un eveniment oficial. Nimic nepotrivit. Şi nici n-am avut vreun sentiment ciudat după aceea.

— Cu ce se ocupă acum?

— Cine, Raxworthy? La naiba, ţine timona pe Spirit of the Thames 5 şi se plictiseşte ca un tigru în trăsură. Tipul nu poate să

sufere vapoarele. E mânios pe mine.

— Dar el ştie?

Lauderback părea furios.

— Eu sunt o persoană publică, zise el. Dacă ar fi ştiut careva despre chestia asta, atunci ai fi ştiut şi tu. Dracu’ m-ar fi luat.

Auzi la tine, dacă ştie? Bineînţeles că nu ştie!

Dintr-odată, începuse să-l enerveze propria-i poveste, observă

Balfour. Relatarea întâmplărilor nu făcuse decât să-i retrezească

sentimentul de ruşine la gândul că putuse să fie aşa de fraier.

— Dar vânzarea corăbiei, spuse Balfour după câteva clipe.

Asta este de notorietate publică, s-a publicat în ziare.

Lauderback trase o înjurătură.

— O, da, spuse el. Conform ziarului, aş fi vândut afurisita aia de corabie la un preţ foarte rezonabil, de fapt, plătit complet în aur pur. Bineînţeles că n-am văzut niciun sfanţ din suma respectivă. Aurul a rămas în porcăria aia de cufăr, iar când Godspeed a plecat pe mare spre Melbourne a doua zi, cufărul a fost preluat la destinaţie – aşa cum se întâmplase în fiecare lună, pe tot parcursul anului trecut. Şi, pe urmă, a dispărut, evident.

Nu mai puteam face nimic fără să declanşez un scandal monstruos în jurul meu. Dumnezeu ştie pe unde-o fi aurul ăla acum. Iar tipul s-a mai ales şi cu velierul, pe deasupra.

Lauderback se juca nervos cu oţetarul de pe masă.

5 „Spiritul Tamisei”.

— Cât valora în realitate aurul din cufăr, din câte poţi dumneata aprecia?

— Nu sunt prospector, zise Lauderback, dar ţinând seama de cât de greu atârnau rochiile alea, aş estima că vreo câteva mii, cel puţin.

— Şi n-ai mai văzut aurul niciodată de-atunci.

— Nu.

— Nici n-ai mai auzit vorbindu-se despre el.

— Nu.

— Dar pe fată ai mai văzut-o de-atunci – pe Lydia Wells?

Lauderback râse gutural.

— Lydia Wells nu e fată, zise el. Nu ştiu ce e, dar nu poţi s-o numeşti fată, Thomas. Nu e o fată!

Însă tot nu răspunsese la întrebarea lui Balfour.

— Ştii că e aici, în Hokitika, îi reaminti el.

— Da, mi-ai spus deja, zise Lauderback pe un ton sumbru, refuzând să mai adauge ceva.

Ce fiară ciudată şi neîmblânzită poate fi adulaţia! Cât de imprevizibil poate să atace, sfâşiind frâul pe care ea singură şi l-a pus! Adorarea lui Balfour faţă de interlocutorul lui, acelaşi sentiment care se preschimbase atât de uşor în irascibilitate, acum, umflându-se şi mai mult, deveni dispreţ. Cum să pierzi atât de mult – şi, culmea, din cauza unei amante! Din cauza nevestei altui bărbat!

Dispreţul, în ciuda veleităţilor de aspră critică, reprezintă un sentiment care îşi poate permite o oarecare limpezime. Thomas Balfour îl urmărea din ochi pe prietenul lui – cum golea vinul din pahar şi pocnea din degete să i se mai aducă un rând – şi nu putea decât să-l desconsidere, apoi desconsideraţia se preschimbă în neîncredere, iar neîncrederea se transformă în perspicacitate. Existau elemente în povestirea lui Lauderback care încă nu se potriveau între ele. Cum rămânea cu decesul lui Crosbie Wells, survenit parcă la ţanc? Lauderback nu lămurise deocamdată această coincidenţă, la fel cum nu explicase deocamdată nici de ce credea că Wells şi Carver fuseseră –

culmea culmilor! – fraţi. Cum rămânea cu Lydia Wells, care apăruse ca din senin în Hokitika pentru a-şi revendica moştenirea de drept, sosind atât de prompt după moartea lui Wells, încât căpitanul portului întrebase, cumva în glumă, dacă

Poşta din Hokitika îşi instalase un telegraf, şi el nu aflase.

Balfour ştia fără nicio urmă de îndoială că nu i se spusese întregul adevăr; ceea ce el nu ştia totuşi era motivul acestei

tăinuiri. Pe cine proteja Lauderback? Doar pe el însuşi? Sau şi pe altcineva?