— Ce? zise Lauderback.
— S-ar putea să aibă importanţă, având în vedere că s-a făcut recurs împotriva vânzării averii lui. Poate să aibă
importanţă pentru văduvă dacă Crosbie Wells avea un frăţior pus la conservare.
Un zâmbet strâmb apăru din nou pe buzele lui Lauderback.
— Pentru văduvă?
— Îhî, mormăi Balfour sumbru, dar nu apucă să continue, fiindcă Lauderback se repezi să spună pe nerăsuflate:
— Nu se vedea nici urmă de vreo nevastă la colibă – niciun fel de urmă. După toate aparenţele, tipul trăia singur.
— Chiar aşa, spuse Balfour vrând din nou să-şi dezvolte ideea, însă Lauderback se grăbi să-l întrerupă:
— Ziceai că s-ar putea să aibă importanţă ştirea despre
existenţa unui frate. Dar banii unui bărbat întotdeauna trec la nevastă, doar dacă prin testament omul nu a prevăzut altceva.
Aşa-i legal! Nu-mi dau seama cum existenţa unui frate ar putea avea importanţă. Nu-mi dau seama deloc, întări el aplecându-şi capul spre invitatul său.
— Nu există niciun testament, spuse Balfour. Asta-i problema. Crosbie Wells nu şi-a făcut niciun testament. Nu ştia nimeni nici măcar dacă avea rude pe undeva. Când s-a prăpădit, n-au ştiut nici măcar unde să trimită o scrisoare, nu aveau decât numele lui, înţelegi, nicio adresă de-acasă, nici măcar un certificat de naştere, nimic. Aşa că pământul şi coliba lui au revenit Coroanei... iar Coroana are dreptul să vândă mai departe, desigur, aşa că proprietatea este scoasă pe piaţă şi se vinde chiar de a doua zi. Nimic nu stă prea mult pe piaţă prin părţile astea, asta ţi-o spun eu. Dar pe urmă, când cerneala nici nu se uscase încă pe acel act de vânzare, hop, apare o nevastă! Habar nu avea nimeni de existenţa unei soţii până în acea zi, doar că uite-o, cu actele de căsătorie cu tot, semnându-se în clar Lydia Wells.
Lauderback bulbucă ochii. Acum, în sfârşit, Thomas Balfour îi captase complet atenţia.
— Lydia Wells? repetă el aproape în şoaptă.
Augustus Smith se uită la Jock, apoi îşi mută privirea în altă
parte.
— Asta a fost joi, spuse Balfour mişcând convingător din cap.
Tribunalul nu poate respinge actele depuse de ea; fireşte, au trimis o scrisoare la Dunedin, ca să verifice oricum. Dar ceva e necurat aici. Felul în care tipa răsare aşa, din senin, hotărâtă să
pună mâna pe avere, deşi Crosbie n-a pomenit niciodată nimic despre ea. Şi mai e un lucru dubios: cucoana asta-i de mare clasă, să fiu al naibii. Cum o fi reuşit Crosbie Wells să se însoare cu o cucoană ca ea – ohoho! – iată un mister pe care eu, unul, aş
plăti să-l văd dezlegat.
— Ai văzut-o... pe Lydia... aici? E aici?
Numele suna familiar pe buzele lui: prin urmare o cunoştea, conchise Balfour; şi probabil că îl cunoştea şi pe mort.
— Îhî, confirmă el destul de tare, nevrând să divulge în vreun fel suspiciunile lui. A descins de pe pachebot joi. Îmbrăcată la patru ace, cucoana; s-o fi văzut ce iute a coborât pe scară, ca un matelot sadea. Şi-a răsucit poalele rochiei, ca o funie, peste umăr, şi-a prins milanezii cu mâna, cu malacoful la vedere, cerculeţe şi catarame, tot. Să fiu al naibii dacă înţeleg cum a reuşit Crosbie Wells să pună gheara pe o damă ca ea... îţi stă
mintea-n loc, pe cuvânt.
Lauderback părea încă şocat:
— Lydia Wells, soţia lui Crosbie Wells.
— Îhî – aşa zice ea.
Balfour îl studie atent pe interlocutorul lui, pentru ca apoi, subit, să pună paharul pe masă, aplecându-se cu subînţeles în faţă:
— Uite ce e, domnule Lauderback, spuse el punând palma pe masă între ei. Am impresia că tăinuieşti ceva şi din cauza asta nu poţi vorbi sincer. Ce-ar fi să-mi împărtăşeşti şi mie ce te frământă?
Această rugăminte, formulată atât de simplu, deschise un stăvilar în inima lui Alistair Lauderback. Aşa cum se întâmplă cu atâţia oameni aflaţi la putere, care sunt învăţaţi cu servicii constante de cea mai bună calitate şi care arareori rămân singuri, şi Lauderback obişnuia să vadă în aghiotanţii lui nişte inşi de care putea să se folosească. Desigur, Balfour era un tip destul de simpatic – abil în afaceri, vesel la băutură şi mereu jovial –, însă valoarea lui ca om era egală cu valoarea rolului pe care îl îndeplinea: în mintea lui Lauderback, era înlocuibil. Ceea ce se afla dincolo de calităţile imediat vizibile ale omului, politicianul nu se sinchisise niciodată să afle.
Există întotdeauna un moment de revelaţie şocantă pentru un demnitar atunci când sesizează prima oară că supusul său este şi el om, poate nu egal cu el, însă oricum o fiinţă umană, un individ ireductibil, cu slăbiciuni, înflăcărări, cu un trecut real şi un viitor incert. Alistair a resimţit acum impactul acestei revelaţii şi i s-a făcut ruşine. Şi-a dat seama că Balfour îi oferise prietenie, iar el nu acceptase decât asistenţa lui; că Balfour îi oferise amabilitate, iar el nu făcuse decât să profite de bunătatea lui.
— Băieţi, zise el întorcându-se spre aghiotanţii lui. Vreau să
discut cu Balfour între patru ochi. Haide, lăsaţi-ne singuri un pic.
Augustus şi Jock se ridicară de la masă (Balfour observă, cu o străfulgerare de triumf competitiv, care nu-l caracteriza, că
amândoi păreau foarte decepţionaţi) şi ieşiră din restaurant fără
niciun cuvânt. După plecarea lor, Lauderback oftă adânc. Îşi mai turnă nişte vin, dar în loc să soarbă din el, rămase cu paharul între palme, holbându-se la el.
— Tom, ţie ţi-e dor de Anglia? întrebă el.
— Anglia? repetă Balfour ridicând din sprâncene. N-am mai pus piciorul în minunata Anglie de când... în fine, dinainte să
încărunţesc!
— Desigur, zise Lauderback scuzându-se parcă. Ai fost în California. Uitasem.
