Ceasornicul de voiaj de pe poliţa căminului bătu un sfert de oră până la fix. Clericul de la masa de lângă ei ridică privirea, apoi îşi duse mâna la buzunarul pantalonilor, de unde scoase un ceas ca să îi potrivească limbile. Învârti butonul, scutură

cadranul şi îl şterse cu şervetul, după care puse ceasul la loc în buzunar. Apoi se întoarse la broşura lui, îşi propti palmele ca nişte apărătoare în jurul ochilor, ca să-şi îngusteze câmpul vizual, şi îşi reluă lectura.

— Era foarte stăpân pe sine când mi-a spus asta, continuă

Lauderback. Politicos, chiar. Mi-a povestit că un tip era pe urmele lui, un amic al omului pe care îl omorâse. Nu mi-a spus

pe cine omorâse, sau de ce, doar că era urmărit din cauza unui omor pe care îl săvârşise.

— Nu ţi-a dat niciun nume?

— Nu, răspunse Lauderback. Absolut niciun nume.

Balfour se încruntă.

— Şi dumneata unde figurezi în toată chestia asta? Din câte înţeleg eu, e vorba despre un scandal cu altcineva. Sau despre lăudăroşenia unui individ. Însă, în ambele cazuri, nimic de-a face cu dumneata.

Lauderback se trase mai aproape.

— Aici e miezul problemei, spuse el. Tipul mi-a zis că eu fusesem marcat drept amicul lui. Drept asociatul lui. Când persoana care voia să se răzbune îi prindea urma şi venea să-i ia lui viaţa... ei bine, după aceea, omul va veni să-mi facă şi mie de petrecanie.

— Fuseseşi marcat? zise Balfour. Marcat cum?

Lauderback ridică din umeri şi se rezemă de spătar.

— Nu ştiu exact. Desigur, venisem la tripou de multe ori, în plus, mă afişasem prin oraş cu Lydia, în diferite locuri. E posibil să fi fost filat.

— A fi filat e una, spuse Balfour. Dar cum e posibil ca un om să fie marcat fără ştiinţa lui? Marcat – ca un tatuaj – fără ştiinţa lui! Haida de, domnule Lauderback, zău aşa, asta-i doar o frântură din poveste! Care-s dedesubturile, de fapt?

Lauderback părea jenat.

— În fine, zise el. Ştii ce e o mirază?

— O ce?

— O mirază. Este o bucată de sticlă, sau o piatră preţioasă, sau un ciob de oglindă, care se introduce în capătul unui trabuc.

Poţi trage fumul foarte bine prin jurul ei, iar când ai trabucul în gură, înţelegi, nimeni nu o poate vedea. Cartoforii folosesc aşa ceva. Cartoforul fumează în timp ce joacă; ia trabucul din gură, uite, şi ţine ţigara în mână în aşa fel încât să vadă oglindite în mirază cărţile unui alt jucător. Sau foloseşte miraza din trabuc ca să-i arate partenerului lui ce are el în mână, dacă joacă pe perechi. Este o modalitate de a trişa.

Balfour simulă că ţine un trabuc imaginar în mână, răşchirându-şi două degete, şi întinse braţul peste masă.

— Nuu, ce naiba, zise el, e o metodă foarte ineficientă de a trişa. Poţi s-o zbârceşti din nenumărate motive! Dacă, să zicem, ţii cărţile foarte aproape de piept, ei? Sau dacă le ţii cu faţa în jos pe masă, ce părere ai? Uite: dacă întind braţul de-a curmezişul

mesei, aşa... tu ţi-ai trage cărţile înapoi, n-am dreptate? Haide, recunoaşte, te-ai feri imediat!

— Nu contează detaliile, spuse Lauderback. Important este...

— Ca să nu mai spun că e un risc prostesc, insistă Balfour.

Ce scuză poţi născoci dacă eşti prins cu o fărâmă de oglindă

înfiptă în capătul trabucului, mă rog?

— Important este, reluă Lauderback. Nu contează detaliile.

Important este că Wells – Carver, adică – a zis că el avea o mirază

asupra mea.

Balfour continua să îşi îndoaie încheietura mâinii şi să ridice cotul în diferite poziţii, uitându-se cruciş spre trabucul invizibil din mâna lui. Acum se opri şi îşi strânse pumnul.

— Asta însemnând că putea să-ţi vadă cărţile, spuse el.

— Dar eu nu ştiu ce era, spuse Lauderback. Nici acum nu ştiu. Chestia asta mă scoate din minţi, spuse el întinzând mâna spre carafa de vin.

Pe faţa lui Balfour se întipărise o expresie sceptică. Ce fel de avantaj strategic mai era şi ăsta? Ceva vag despre o răzbunare, niciun nume de persoană, niciun context şi nişte tâmpenii despre cum poate trişa un cartofor? Nicidecum suficient pentru a justifica un şantaj. În mod limpede, Lauderback tăinuia în continuare ceva. Cu o mişcare din cap, îl îndemnă pe Lauderback să-şi umple paharul.

Politicianul puse carafa la loc pe masă şi reluă povestirea.

— Înainte să plece, mi-a cerut un lucru, doar un singur lucru. Raxworthy avea un om în minus în echipaj, pe Godspeed; dăduse anunţ în ziare, iar Wells auzise despre postul ăsta.

— Carver.

— Da, Carver auzise despre postul ăsta. M-a rugat să-i pun o pilă. Se ducea pe chei a doua zi dimineaţă, ca să ceară să se angajeze. Mi-a cerut favoarea asta, ca de la bărbat la bărbat.

— Şi ai făcut cum te-a rugat?

— Da, spuse Lauderback cu năduf.

— Asta-i încă o mirază asupra ta, poate, remarcă Balfour.

— La ce te referi?

— E încă o conexiune acum – la corabie mă refer – între voi doi.

Lauderback reflectă la asta câteva clipe, părând foarte abătut.

— Da, spuse el. Dar ce-aş fi putut să fac? Mă avea la mână.

Balfour simţi subit un val de compasiune pentru politician şi îi păru rău că fusese aşa de urâcios înainte.

— Da, zise el mai blajin. Te avea la mână.

— După aceea, continuă Lauderback, nu s-a întâmplat nimic. Absolut nimic Eu m-am întors în Canterbury. Aşteptam.

M-am tot gândit la păcătoasa aia de mirază, până am crezut că o să fac atac de cord. Mărturisesc că speram în sinea mea că poate Carver va fi omorât, că ucigaşul ăla va pune mâna pe el, iar eu aş

putea în felul ăsta să-i aflu numele înainte să vină să-mi facă de petrecanie şi mie. Citeam Otago Witness în fiecare zi, nădăjduind să văd numele nemernicului printre cei morţi. Doamne iartă-mă.