ar fi jucat vreun rol în omoruri: unul – o tentativă, celălalt real; raportul medicului legist înlătura orice îndoială că Crosbie Wells ar fi murit din cauze pur naturale, iar medicul a putut demonstra că opiul din cauza căruia Anna Wetherell fusese la un pas de moarte era al ei. Însă Balfour se întreba acum dacă relatarea din ziar reflectase adevărul.

Se uita cum Jock Smith plimba bucata de ficat prin farfurie.

Era foarte ciudat cum Lauderback devenise dintr-odată atât de curios în privinţa personalităţii lui Crosbie Wells; şi mai ciudat chiar era să-şi imagineze că Crosbie Wells, care fusese un om blajin şi modest, lipsit de orice fel de influenţă, putea avea o legătură familială – sau orice tip de legătură – cu rău famatul Francis Carver. Lui Balfour nu-i venea să creadă aşa ceva. Şi, pe urmă, mai era problema târfei de pe drum. Era oare acel fapt doar o coincidenţă sau avea legătură totuşi cu decesul prematur suferit de Crosbie Wells? De ce fusese Lauderback atât de refractar să vorbească despre cele două întâlniri? Refractar până

acum.

Parţial pentru a înviora conversaţia şi parţial pentru a-şi înfrâna imaginaţia, nelăsând-o să divagheze spre acuzaţii nefondate la adresa prietenului său, Balfour spuse:

— Vasăzică, i-ai vândut lui Carver barcul, doar că tu credeai că numele lui era Wells, iar el ţi-a spus, aşa, din întâmplare, că

are un frate pe nume Crosbie, pitit bine pentru orice eventualitate.

— Nu-mi mai amintesc, zise Lauderback. Asta a fost acum aproape un an. A trecut mult timp de-atunci.

— Dar, pe urmă, dai întâmplător peste fratele aceluiaşi individ – proaspăt mort –, un an mai târziu! continuă Balfour. Şi asta tocmai de cealaltă parte a Alpilor, într-un loc unde puneai piciorul pentru prima oară! Bizar să se brodească totul aşa, nu crezi?

Lauderback, care atunci când se simţea strâns cu uşa îşi lua un aer de falsă condescendenţă, ripostă şi acum pe un ton cam trufaş:

— Doar o minte slabă poate crede în coincidenţe.

Balfour ignoră această maximă.

— Alias Carver? Sau alias Wells? reflectă el, dar fără să-l scape din ochi pe politician.

— Vreţi să mai umplu o carafe, domnule L? întrebă Augustus Smith.

Lauderback bătu scurt în masă:

— Da, umple încă una. Perfect.

— Godspeed a ridicat ancora cam acum două săptămâni, spuse Balfour. Face naveta între Coasta de Vest şi Canton, nu-i aşa? Negoţ cu ceai, parcă aşa ştiam. Aşadar, presupun că pentru o vreme nu-l vom vedea pe Carver prin părţile astea.

— Hai să nu mai discutăm despre asta, spuse Lauderback.

Am încurcat eu numele. Pesemne că am făcut o confuzie şi am încurcat eu numele. Nu are importanţă.

— Ba, ia stai aşa, spuse Balfour, căruia îi venise o nouă idee.

— Ce? zise Lauderback.

— S-ar putea să aibă importanţă, având în vedere că s-a făcut recurs împotriva vânzării averii lui. Poate să aibă

importanţă pentru văduvă dacă Crosbie Wells avea un frăţior pus la conservare.

Un zâmbet strâmb apăru din nou pe buzele lui Lauderback.

— Pentru văduvă?

— Îhî, mormăi Balfour sumbru, dar nu apucă să continue, fiindcă Lauderback se repezi să spună pe nerăsuflate:

— Nu se vedea nici urmă de vreo nevastă la colibă – niciun fel de urmă. După toate aparenţele, tipul trăia singur.

— Chiar aşa, spuse Balfour vrând din nou să-şi dezvolte ideea, însă Lauderback se grăbi să-l întrerupă:

— Ziceai că s-ar putea să aibă importanţă ştirea despre

existenţa unui frate. Dar banii unui bărbat întotdeauna trec la nevastă, doar dacă prin testament omul nu a prevăzut altceva.

Aşa-i legal! Nu-mi dau seama cum existenţa unui frate ar putea avea importanţă. Nu-mi dau seama deloc, întări el aplecându-şi capul spre invitatul său.

— Nu există niciun testament, spuse Balfour. Asta-i problema. Crosbie Wells nu şi-a făcut niciun testament. Nu ştia nimeni nici măcar dacă avea rude pe undeva. Când s-a prăpădit, n-au ştiut nici măcar unde să trimită o scrisoare, nu aveau decât numele lui, înţelegi, nicio adresă de-acasă, nici măcar un certificat de naştere, nimic. Aşa că pământul şi coliba lui au revenit Coroanei... iar Coroana are dreptul să vândă mai departe, desigur, aşa că proprietatea este scoasă pe piaţă şi se vinde chiar de a doua zi. Nimic nu stă prea mult pe piaţă prin părţile astea, asta ţi-o spun eu. Dar pe urmă, când cerneala nici nu se uscase încă pe acel act de vânzare, hop, apare o nevastă! Habar nu avea nimeni de existenţa unei soţii până în acea zi, doar că uite-o, cu actele de căsătorie cu tot, semnându-se în clar Lydia Wells.

Lauderback bulbucă ochii. Acum, în sfârşit, Thomas Balfour îi captase complet atenţia.

— Lydia Wells? repetă el aproape în şoaptă.

Augustus Smith se uită la Jock, apoi îşi mută privirea în altă

parte.

— Asta a fost joi, spuse Balfour mişcând convingător din cap.

Tribunalul nu poate respinge actele depuse de ea; fireşte, au trimis o scrisoare la Dunedin, ca să verifice oricum. Dar ceva e necurat aici. Felul în care tipa răsare aşa, din senin, hotărâtă să

pună mâna pe avere, deşi Crosbie n-a pomenit niciodată nimic despre ea. Şi mai e un lucru dubios: cucoana asta-i de mare clasă, să fiu al naibii. Cum o fi reuşit Crosbie Wells să se însoare cu o cucoană ca ea – ohoho! – iată un mister pe care eu, unul, aş

plăti să-l văd dezlegat.

— Ai văzut-o... pe Lydia... aici? E aici?

Numele suna familiar pe buzele lui: prin urmare o cunoştea, conchise Balfour; şi probabil că îl cunoştea şi pe mort.

— Îhî, confirmă el destul de tare, nevrând să divulge în vreun fel suspiciunile lui. A descins de pe pachebot joi. Îmbrăcată la patru ace, cucoana; s-o fi văzut ce iute a coborât pe scară, ca un matelot sadea. Şi-a răsucit poalele rochiei, ca o funie, peste umăr, şi-a prins milanezii cu mâna, cu malacoful la vedere, cerculeţe şi catarame, tot. Să fiu al naibii dacă înţeleg cum a reuşit Crosbie Wells să pună gheara pe o damă ca ea... îţi stă

mintea-n loc, pe cuvânt.

Lauderback părea încă şocat:

— Lydia Wells, soţia lui Crosbie Wells.

— Îhî – aşa zice ea.

Balfour îl studie atent pe interlocutorul lui, pentru ca apoi, subit, să pună paharul pe masă, aplecându-se cu subînţeles în faţă:

— Uite ce e, domnule Lauderback, spuse el punând palma pe masă între ei. Am impresia că tăinuieşti ceva şi din cauza asta nu poţi vorbi sincer. Ce-ar fi să-mi împărtăşeşti şi mie ce te frământă?

Această rugăminte, formulată atât de simplu, deschise un stăvilar în inima lui Alistair Lauderback. Aşa cum se întâmplă cu atâţia oameni aflaţi la putere, care sunt învăţaţi cu servicii constante de cea mai bună calitate şi care arareori rămân singuri, şi Lauderback obişnuia să vadă în aghiotanţii lui nişte inşi de care putea să se folosească. Desigur, Balfour era un tip destul de simpatic – abil în afaceri, vesel la băutură şi mereu jovial –, însă valoarea lui ca om era egală cu valoarea rolului pe care îl îndeplinea: în mintea lui Lauderback, era înlocuibil. Ceea ce se afla dincolo de calităţile imediat vizibile ale omului, politicianul nu se sinchisise niciodată să afle.