un om din popor, cu fundul bătătorit pe şaua calului, plin de noroi şi pătat de sudoarea propriei frunţi.
Balfour a făcut aceste aranjamente, aşa cum i se ceruse. I-a rezervat lui Lauderback un apartament cu vedere spre plaja din Hokitika şi i-a înregistrat numele la toate cluburile care făceau reclamă la barbut şi popice americane. A dat comandă la magazinul universal pentru pere, brânză fermentată şi bomboane cu ghimbir; a solicitat serviciile permanente ale unui bărbier; a închiriat o lojă privată la operă pentru lunile februarie şi martie.
L-a informat pe editorul gazetei West Coast Times că Lauderback urma să vină din Canterbury prin trecătoarea alpină şi i-a sugerat că o menţionare de curtoazie a acestei brave strădanii ar deschide calea unei recomandări deosebit de favorabile a ziarului pentru viitoarea administraţie a lui Lauderback, în eventualitatea în care acesta ar câştiga locul pentru Westland, cum era foarte probabil să se întâmple. După aceea, Balfour a trimis un mesaj la Port Chalmers, cu instrucţiuni pentru comandantul cliperului Virtue să preia cufărul lui Lauderback, odată ce va fi fost trimis acolo din Lyttelton, şi să îl expedieze la Hokitika cu următoarea cursă pe care cliperul avea să o efectueze pe mare până pe Coasta de Vest. Odată rezolvate toate aceste lucruri, şi-a cumpărat o damigeana de bere neagră de la Hotelul Gridiron, şi-a suit călcâiele pe masă şi s-a apucat să bea cu poftă, reflectând în acest răstimp că poate şi lui i-ar fi plăcut politica – discursurile, campania electorală; da, probabil că i-ar fi plăcut şi lui chiar foarte mult.
Dar întâmplarea a făcut ca sosirea lui Alistair Lauderback în Hokitika să nu fie acompaniată de sunete de fanfară, cum prevăzuse politicianul când îşi detaliase iniţial planurile în scrisoarea trimisă lui Balfour. Expediţia lui peste Alpi a captat într-adevăr atenţia căutătorilor de aur de pe Coastă, iar numele său a figurat foarte proeminent în fiecare gazetă şi jurnal din oraş, dar nicidecum pentru motivele pe care le avusese el în vedere.
Relatarea consemnată de sergentul de serviciu şi publicată a doua zi dimineaţă în West Coast Times a fost aceasta. Când se aflau cam la două ore distanţă de destinaţia lor finală, Lauderback şi grupul lui de asistenţi se nimeriseră să treacă pe lângă locuinţa unui pustnic. Trecuseră nişte ceasuri bune de când nu-şi mai umeziseră gâtlejul şi nu mai puseseră nimic în gură, iar afară începea să se înnopteze; s-au oprit, intenţionând să ceară o sticlă de apă şi (dacă proprietarul casei ar fi avut
amabilitatea să-i omenească) o mâncare caldă. Au bătut la uşa colibei şi n-au primit niciun răspuns, dar, judecând după lumina lămpii şi fumul care ieşea prin coş, era limpede că înăuntru se afla cineva. Uşa nu era zăvorâtă; Lauderback a intrat. L-a găsit pe proprietarul casei prăvălit mort cu capul pe masa din bucătărie – răposat recent, i-a povestit el mai târziu sergentului, căci ceainicul fierbea încă pe plită, fără ca apa dinăuntru să fi secat. Pustnicul părea să fi murit din cauza beţiei. O mână îi rămăsese cu degetele arcuite în jurul unei sticle de rachiu, aproape goală pe masa din faţa lui, iar în cameră duhnea a băutură. Lauderback a recunoscut că, apoi, cei trei bărbaţi şi-au refăcut puterile cu ceai şi pâine coaptă pe plita pustnicului înainte de a-şi relua călătoria. Nu au poposit acolo mai mult de o jumătate de ceas, dată fiind prezenţa răposatului în odaie, deşi norocul lor a fost că moartea îl prinsese cu capul pe braţele sprijinite pe masă şi cu ochii închişi.
Nu departe de Hokitika, grupul lor a întâmpinat un nou obstacol. În timp ce se apropiau de localitate, au dat peste o femeie zăcând fără simţire, udă leoarcă, în mijlocul drumului.
Lauderback a presupus că fusese drogată, însă n-a reuşit să
scoată nicio informaţie de la ea, în afară de un geamăt. Şi-a trimis oamenii să găsească un sergent, a ridicat-o pe femeie din noroi şi, aşteptând ca asistenţii lui să se întoarcă, a reflectat la faptul că această campanie electorală debutase cam macabru.
Primele trei persoane cu care urma să facă cunoştinţă în oraş
aveau să fie judecătorul, medicul legist şi editorul ziarului West Coast Times.
În cele două săptămâni de după această sosire nefastă, Hokitika nu a prea dat atenţie alegerilor viitoare: se părea că
moartea unui pustnic şi soarta unei târfe (aceasta era profesia femeii găsite în drum, a descoperit curând Lauderback) constituiau subiecte cu care era greu să poată concura o candidatură. Călătoria lui Lauderback peste munţi nu a fost menţionată decât foarte scurt în West Coast Times, în schimb ziarul dedica două coloane descrierii mortului, Crosbie Wells.
Lauderback a rămas imperturbabil în faţa acestei situaţii.
Aştepta alegerile parlamentare cu aceeaşi dezinvoltă stăpânire de sine cu care aştepta toate cele trimise de providenţă şi toate răsplăţile. Îşi pusese în gând să câştige; prin urmare, trebuia să
câştige.
În dimineaţa sosirii lui Walter Moody în Hokitika – dimineaţa din care preluăm şi noi povestirea lui Balfour –, agentul maritim
stătea cu vechea lui cunoştinţă în restaurantul Hotelului Palace de pe strada Revell, discutând despre greemente. Lauderback era îmbrăcat cu un costum din stofe de lână într-o nuanţă foarte pală de cafeniu-deschis, pe care orice picătură de apă se vedea foarte pregnant. Umerii vestonului, udaţi bine de ploaie, nu se uscaseră încă, încât ai fi zis că purta epoleţi, iar reverele hainei se închiseseră la culoare şi deveniseră pâsloase. Dar nicio imperfecţiune vestimentară nu ar fi putut diminua în vreun fel impactul prestanţei unui om ca Lauderback – ba dimpotrivă, s-ar fi zis: costumul ud îl făcea să pară şi mai distins. Se spălase bine pe mâini în acea dimineaţă cu săpun adevărat; avea părul bine pomădat, iar ghetrele lui de piele străluceau ca alama bine lustruită; la butonieră îşi pusese un fir proaspăt de floare pală în formă de ciorchine, o plantă din acele locuri, dar al cărei nume Balfour nu-l cunoştea. Recenta călătorie peste Alpii Sudici îi zugrăvise o culoare rumenă şi sănătoasă în obraji. Pe scurt, Lauderback arăta într-adevăr foarte bine.
Balfour se uita peste masă la prietenul lui, fără să asculte prea atent discursul însufleţit al demnitarului, care susţinea cauza navelor de război – ţinând în sus palmele, în chip de catarg principal şi artimon, şi folosind solniţa pe post de trinchet. În mod normal, un asemenea subiect i s-ar fi părut foarte palpitant lui Balfour, însă acum, pe faţa agentului maritim se citea o expresie de îngrijorare şi dezinteres deopotrivă. Bătea ritmic cu baza paharului în tăblia mesei, se foia pe scaun şi, la fiecare câteva minute, se trăgea zdravăn de nas. Fiindcă ştia că toată
această conversaţie despre ambarcaţiuni avea să ajungă în scurt timp la Virtue şi la încărcătura pe care cliperul primise comanda să o transporte pe Coasta de Vest.
Lada conţinând cufărul lui Alistair Lauderback sosise în Hokitika în dimineaţa zilei de 12 ianuarie, cu două zile înainte de venirea lui Lauderback. Balfour s-a ocupat de formalităţile de descărcare a coletului şi a dat instrucţiuni ca lada să fie transferată de pe chei în depozitul lui. Din câte ştia el, aceste instrucţiuni fuseseră aduse la îndeplinire. Dar, printr-o nefericită
întorsătură a sorţii (nefericită puţin spus, mai ales ştiind cât de mare era stima pe care Balfour o resimţea faţă de Lauderback), lada expediată dispăruse ulterior cu totul.
Balfour, când a descoperit că lada lipsea, a fost îngrozit. S-a ocupat personal de recuperarea ei – patrulând pe chei dintr-o parte în cealaltă, interesându-se la fiecare uşă şi adresând întrebări fiecărui docher, hamal, matelot şi funcţionar vamal, dar
eforturile lui au fost zadarnice. Lada nu mai era.
Lauderback nu apucase încă să stea două nopţi la rând în apartamentul închiriat la etaj în Hotelul Palace. În ultimele două
săptămâni se ocupase să facă cunoştinţă cu oamenii din taberele şi coloniile plasate în lungul Coastei, un turneu electoral preliminar, din care se eliberase chiar în acea dimineaţă. Cu asemenea preocupări şi crezând că Virtue nu îşi încheiase încă
voiajul început la Dunedin, nu se interesase deocamdată de soarta cufărului său, însă Balfour ştia că întrebarea era iminentă
şi că, odată rostită, va trebui să îi spună lui Lauderback care era adevărul. Înghiţi o duşcă de vin.
Pe masă între ei se aflau resturile „gustării” lor, un termen folosit de Lauderback pentru a se referi la orice mâncare sau fel de bucate servite la o oră neobişnuită, indiferent dacă era dimineaţa sau seara. Mâncase pe săturate şi îl presase pe Balfour să facă la fel, numai că agentul maritim refuzase invitaţia în mod repetat – nu-i era foame, mai ales fiind vorba despre ceapă
murată şi măruntaie de miel, două feluri de mâncare al căror miros îl făcea automat să se strâmbe. Ca un compromis faţă de gazda lui, pe banii căruia venise la restaurant, băuse o carafă
întreagă de vin, plus o halbă de bere, ca să prindă curaj, chipurile, însă băutura îl ajutase prea puţin să-şi potolească
nervozitatea, iar acum îl mai apucase şi greaţa.
— Mai ia măcar încă o bucată de ficat, spuse Lauderback.
— E excelent, mormăi Balfour. Excelent, dar eu am mâncat de-ajuns, efectiv... organismul meu... am mâncat de-ajuns, mulţumesc.
— Este miel de Canterbury, spuse Lauderback.
— Canterbury... da, foarte gustos.
— Caviar de munte, Tom.
— Am mâncat de-ajuns, mulţumesc.
Lauderback îşi coborî privirea spre ficat câteva clipe.
— Puteam să fi adus o turmă cu mine, reflectă el, schimbând subiectul. O mânam în sus, prin trecătoare. Cinci lire pe cap de ovină, zece lire pe cap de ovină – păi m-aş fi îmbogăţit vânzând toată turma. Trebuia să-mi fi spus că în oraşul ăsta nu se găseşte decât carne sărată sau afumată: puteam să aduc cu mine carne proaspătă, cât să ajungă pe-o lună. Cu doi câini ciobăneşti, rezolvam treaba foarte uşor.
