aveau să fie judecătorul, medicul legist şi editorul ziarului West Coast Times.

În cele două săptămâni de după această sosire nefastă, Hokitika nu a prea dat atenţie alegerilor viitoare: se părea că

moartea unui pustnic şi soarta unei târfe (aceasta era profesia femeii găsite în drum, a descoperit curând Lauderback) constituiau subiecte cu care era greu să poată concura o candidatură. Călătoria lui Lauderback peste munţi nu a fost menţionată decât foarte scurt în West Coast Times, în schimb ziarul dedica două coloane descrierii mortului, Crosbie Wells.

Lauderback a rămas imperturbabil în faţa acestei situaţii.

Aştepta alegerile parlamentare cu aceeaşi dezinvoltă stăpânire de sine cu care aştepta toate cele trimise de providenţă şi toate răsplăţile. Îşi pusese în gând să câştige; prin urmare, trebuia să

câştige.

În dimineaţa sosirii lui Walter Moody în Hokitika – dimineaţa din care preluăm şi noi povestirea lui Balfour –, agentul maritim

stătea cu vechea lui cunoştinţă în restaurantul Hotelului Palace de pe strada Revell, discutând despre greemente. Lauderback era îmbrăcat cu un costum din stofe de lână într-o nuanţă foarte pală de cafeniu-deschis, pe care orice picătură de apă se vedea foarte pregnant. Umerii vestonului, udaţi bine de ploaie, nu se uscaseră încă, încât ai fi zis că purta epoleţi, iar reverele hainei se închiseseră la culoare şi deveniseră pâsloase. Dar nicio imperfecţiune vestimentară nu ar fi putut diminua în vreun fel impactul prestanţei unui om ca Lauderback – ba dimpotrivă, s-ar fi zis: costumul ud îl făcea să pară şi mai distins. Se spălase bine pe mâini în acea dimineaţă cu săpun adevărat; avea părul bine pomădat, iar ghetrele lui de piele străluceau ca alama bine lustruită; la butonieră îşi pusese un fir proaspăt de floare pală în formă de ciorchine, o plantă din acele locuri, dar al cărei nume Balfour nu-l cunoştea. Recenta călătorie peste Alpii Sudici îi zugrăvise o culoare rumenă şi sănătoasă în obraji. Pe scurt, Lauderback arăta într-adevăr foarte bine.

Balfour se uita peste masă la prietenul lui, fără să asculte prea atent discursul însufleţit al demnitarului, care susţinea cauza navelor de război – ţinând în sus palmele, în chip de catarg principal şi artimon, şi folosind solniţa pe post de trinchet. În mod normal, un asemenea subiect i s-ar fi părut foarte palpitant lui Balfour, însă acum, pe faţa agentului maritim se citea o expresie de îngrijorare şi dezinteres deopotrivă. Bătea ritmic cu baza paharului în tăblia mesei, se foia pe scaun şi, la fiecare câteva minute, se trăgea zdravăn de nas. Fiindcă ştia că toată

această conversaţie despre ambarcaţiuni avea să ajungă în scurt timp la Virtue şi la încărcătura pe care cliperul primise comanda să o transporte pe Coasta de Vest.

Lada conţinând cufărul lui Alistair Lauderback sosise în Hokitika în dimineaţa zilei de 12 ianuarie, cu două zile înainte de venirea lui Lauderback. Balfour s-a ocupat de formalităţile de descărcare a coletului şi a dat instrucţiuni ca lada să fie transferată de pe chei în depozitul lui. Din câte ştia el, aceste instrucţiuni fuseseră aduse la îndeplinire. Dar, printr-o nefericită

întorsătură a sorţii (nefericită puţin spus, mai ales ştiind cât de mare era stima pe care Balfour o resimţea faţă de Lauderback), lada expediată dispăruse ulterior cu totul.

Balfour, când a descoperit că lada lipsea, a fost îngrozit. S-a ocupat personal de recuperarea ei – patrulând pe chei dintr-o parte în cealaltă, interesându-se la fiecare uşă şi adresând întrebări fiecărui docher, hamal, matelot şi funcţionar vamal, dar

eforturile lui au fost zadarnice. Lada nu mai era.

Lauderback nu apucase încă să stea două nopţi la rând în apartamentul închiriat la etaj în Hotelul Palace. În ultimele două

săptămâni se ocupase să facă cunoştinţă cu oamenii din taberele şi coloniile plasate în lungul Coastei, un turneu electoral preliminar, din care se eliberase chiar în acea dimineaţă. Cu asemenea preocupări şi crezând că Virtue nu îşi încheiase încă

voiajul început la Dunedin, nu se interesase deocamdată de soarta cufărului său, însă Balfour ştia că întrebarea era iminentă

şi că, odată rostită, va trebui să îi spună lui Lauderback care era adevărul. Înghiţi o duşcă de vin.

Pe masă între ei se aflau resturile „gustării” lor, un termen folosit de Lauderback pentru a se referi la orice mâncare sau fel de bucate servite la o oră neobişnuită, indiferent dacă era dimineaţa sau seara. Mâncase pe săturate şi îl presase pe Balfour să facă la fel, numai că agentul maritim refuzase invitaţia în mod repetat – nu-i era foame, mai ales fiind vorba despre ceapă

murată şi măruntaie de miel, două feluri de mâncare al căror miros îl făcea automat să se strâmbe. Ca un compromis faţă de gazda lui, pe banii căruia venise la restaurant, băuse o carafă

întreagă de vin, plus o halbă de bere, ca să prindă curaj, chipurile, însă băutura îl ajutase prea puţin să-şi potolească

nervozitatea, iar acum îl mai apucase şi greaţa.

— Mai ia măcar încă o bucată de ficat, spuse Lauderback.

— E excelent, mormăi Balfour. Excelent, dar eu am mâncat de-ajuns, efectiv... organismul meu... am mâncat de-ajuns, mulţumesc.

— Este miel de Canterbury, spuse Lauderback.

— Canterbury... da, foarte gustos.

— Caviar de munte, Tom.

— Am mâncat de-ajuns, mulţumesc.

Lauderback îşi coborî privirea spre ficat câteva clipe.

— Puteam să fi adus o turmă cu mine, reflectă el, schimbând subiectul. O mânam în sus, prin trecătoare. Cinci lire pe cap de ovină, zece lire pe cap de ovină – păi m-aş fi îmbogăţit vânzând toată turma. Trebuia să-mi fi spus că în oraşul ăsta nu se găseşte decât carne sărată sau afumată: puteam să aduc cu mine carne proaspătă, cât să ajungă pe-o lună. Cu doi câini ciobăneşti, rezolvam treaba foarte uşor.

— N-ar fi fost deloc uşor, spuse Balfour.

— Mă umpleam de bani, zise Lauderback.

— Nu ştii tu cum ar fi fost să salvezi oile alea, ba una îşi

frânge gâtul prin cataracte, ba alta se rătăceşte sau nu se lasă

mânată din loc, îl contrazise Balfour. Şi câtă bătaie de cap să le numeri mereu, ori să le aduni de pe unde s-au răzleţit, să le fugăreşti înapoi. Nici nu vreau să mă gândesc ce calvar ar fi fost.

— Nu există profit fără riscuri, ripostă politicianul. Şi, oricum, călătoria asta mi-a dat multă bătaie de cap; aş fi putut măcar să scot un ban când ajungeam la destinaţie. În plus, Dumnezeu ştie dacă în felul ăsta n-aş fi avut parte şi de o primire mai bună.

— Vaci, poate, spuse Balfour. O cireadă de vaci se comportă

frumos.

— Mai ia, că-i păcat să rămână, spuse Lauderback împingând farfuria cu ficat spre Balfour.

— Nu, nu mai pot, zise Balfour. Mi-e imposibil.

— Jock, bătrâne, ia tu restul atunci, spuse Lauderback întorcându-se spre ajutorul lui.

Li se adresa celor doi aghiotanţi ai lui folosindu-le prenumele, din motivul că amândoi purtau acelaşi nume de familie – Smith.

Exista o asimetrie amuzantă la numele lor de botez: unul era Jock, iar celălalt era Augustus.

— Înfundă-ţi gura cu o ceapă, ca să nu mai trebuiască să

auzim alte tâmpenii despre afurisitele tale de brigantine – ei, Tom? Îi înfundăm gura?

Şi, zâmbind, şi-a aplecat capul înapoi spre Balfour.

Acesta se trăgea iarăşi de nas. Era ceva foarte tipic pentru Lauderback, se gândea el; încuraja un acord asupra celor mai mărunte chestiuni; prin învăluire, pregătea terenul pentru consens, atunci când un consens nu era de aşteptat şi, până să

apuci să te dumireşti, te trezeai de partea lui, susţinându-l în campanie.

— Da, cu o ceapă, spuse el, apoi, ca să abată conversaţia de la subiectul corăbiilor, adăugă: A apărut o ştire ieri, în Times, despre fata ta de pe drum.

— Ha, i-auzi la el, fata mea! exclamă Lauderback. Hm, şi aia numai ştire nu se poate chema că a fost.