— Te tachinez, spuse el. Nu mă lăsa să te tachinez. Delictul ei nu figurează pe listă, bineînţeles, dar dacă vei citi cu un pic de imaginaţie, îl vei vedea. Anna Wetherell este numele pe care şi-l dă.
— Nu prea cred că ştiu să citesc cu imaginaţie.
Gascoigne râse din nou, suflând brusc fumul afară.
— Dar eşti avocat, nu-i aşa?
— Doar prin studii, spuse Moody pe un ton înţepat. Nu am intrat în barou deocamdată.
— Mda, uite cum e: există întotdeauna o conotaţie aparte în expunerea unui judecător, explică Gascoigne. „Domnilor din Westland” – iată primul indiciu. „Delicte ruşinoase şi înjositoare”
– iată şi al doilea indiciu.
— Înţeleg, zise Moody, deşi nu înţelegea deloc.
Privirea lui zvâcni scurt peste umărul lui Gascoigne: bărbatul gras se dusese lângă cei doi chinezi şi scria de zor ceva pe coperta interioară a agendei, ca să le dea să citească. Poate că
femeia a fost învinuită pe nedrept? Poate lucrul acesta a captat atenţia tuturor?
— O, n-a fost băgată la închisoare pentru prostituţie, spuse Gascoigne. Jandarmilor nu le pasă nici cât negru sub unghie de aşa ceva! Atâta timp cât un bărbat ştie să fie suficient de discret, foarte mulţumiţi se prefac şi ei că nu au văzut nimic.
Moody aştepta. Felul în care Gascoigne îi vorbise îl contraria oarecum prin tonul deopotrivă rezervat şi confient pe care îl avusese. Moody simţea că nu putea avea încredere în el.
Funcţionarul să fi avut poate vreo treizeci şi ceva de ani. Avea
părul spălăcit şi un pic încărunţit deasupra urechilor şi o mustaţă tot spălăcită şi pieptănată în părţi de la mijlocul buzei.
Costumul din stofă cu model spic avea o croială mulată pe corp.
— Păi, da, adăugă Gascoigne după câteva clipe. Jandarmul i-a făcut şi el propuneri imediat după arestare.
— Arestare? repetă Moody prosteşte.
Şi-ar fi dorit ca interlocutorul lui să nu fi vorbit atât de criptic şi lapidar. Avea un aer rafinat (în comparaţie cu el, Thomas Balfour părea un mare necioplit), dar era un rafinament oarecum cernit. Vorbea ca un om dezamăgit, pentru care perfecţiunea exista doar ca un lucru de care îţi aminteşti, apoi îl regreţi, fiindcă l-ai pierdut.
— A fost trimisă în judecată pentru lipsa ei de judecată de a fi vrut să-şi pună capăt zilelor, zise Gascoigne. Este o simetrie în asta, nu ţi se pare? Judecată pentru lipsa de judecată.
Lui Moody i se păru nepotrivit să îi dea dreptate, şi în orice caz nu-l interesa să continue firul ideii. Ca să schimbe subiectul, spuse:
— Şi comandantul vasului meu – domnul Carver? Are legătură cumva cu această femeie?
— O, da, Carver are legătură, răspunse Gascoigne.
Uitându-se la ţigara din mâna lui, păru subit scârbit de ea şi o azvârli în foc.
— Şi-a omorât copilul, adăugă el.
Moody se trase înapoi îngrozit.
— Poftim?
— N-au cum să dovedească asta, desigur, zise sumbru Gascoigne. Dar tipul e o brută. Ai perfectă dreptate când spui că
vrei să-l eviţi.
Moody se holba la el, neştiind nici de data asta cum să
reacţioneze.
— Fiecare om pune preţ pe ceva, continuă Gascoigne după
un moment. Unii au slăbiciune la aur, poate; alţii au slăbiciune la femei, poate. Anna Wetherell, vezi dumneata, întruchipa şi una, şi alta.
În acea clipă, bărbatul gras reveni lângă ei, cu paharul reîmprospătat; se aşeză jos, se uită întâi la Gascoigne şi apoi la Moody, părând să-şi amintească vag că avea obligaţia socială de a se prezenta. Aplecându-se în faţă, întinse brusc mâna:
— Dick Mannering e numele meu.
— Încântat de cunoştinţă, spuse Moody aproape automat.
Se simţea dezorientat. Şi-ar fi dorit ca Gascoigne să nu fi fost
întrerupt tocmai atunci, ceea ce i-ar fi oferit prilejul să îl mai descoasă pe tema târfei. Era nepoliticos dacă încerca să reia subiectul acum; în orice caz, Gascoigne se retrăsese la loc în fotoliul lui şi îşi luase o mutră ursuză, începu să răsucească între degete tabachera, la fel ca mai devreme.
— Clădirea Operei „Prinţul de Wales” e-a mea, adăugă
Mannering rezemându-se de spătar.
— Excelent, spuse Moody.
